marți, 6 decembrie 2016

Dorința mea de Moș Nicolae



Am deschis mai devreme televizorul, din greșeală, pe un canal de știri. Spun din greșeală pentru că, de ceva vreme, evit să mă mai uit la știri sau emisiuni. Prea multă politică, prea multă prostie, prea multe vorbe goale, prea puține știri și mult prea puține probleme reale. Prea puțini jurnaliști buni rămași (pot să îi număr pe degetele unei mâini, cu vreo 2 am fost colegă). 

Am deschis fix la o știre cu un băiețel de 6 ani din Vaslui, care intrase în casa în flăcări a bunicilor săi și își salvase cele 2 surioare, una de 1 an si 3 luni, cealaltă de trei luni. TREI luni. Știrea era elogioasă la adresa copilului curajos, prezentatorii veseli. În imagini vedeam un băiețel trist, care spunea ca de sărbători vrea o casă și hăinuțe pentru surorile lui. Pentru ele. Avea o tristețe matură în priviri, ca un om de 60 de ani, trecut prin viață. Dar copilul are doar 6. Și probabil știe de mult că Moșul nu există. Cel puțin al lui cu siguranță nu. Lângă el, un bebeluș mic înfofolit lângă o sobă dărăpănată și un bebeluș mai mare plângând cu suzeta în gură. Părinții lor sunt plecați la muncă în străinătate, bunicii erau cu treburi prin sat când era să se întâmple nenorocirea. Din imagini străbate o sărăcie lucie și o tristețe fără margini. Părinții nu au putut veni acasă. Nu au bani. Nici de sărbători nu vor veni.

Privesc imaginile cu ochii împăienjeniți de lacrimi și îmi strâng bebelușul la piept. Îmi zâmbește și gângurește mulțumit. Și el are tot trei luni. Îl țin mult în brațe, nu îl las niciodată să plângă și nu știu dacă până acum am petrecut o oră de minute adunate fără el. Copilul cel mic de la televizor are aceeași vârstă, iar mama lui este la muncă în altă țară. Nu vreau să îmi imaginez de când a plecat. Copilașul acela mititel, care ar trebui să fie nedezlipit de sânul și brațele mamei lui, stă probabil mai mult singur, fără să plângă pentru că așa s-a învățat, chiar dacă plânge nu vine nimeni la el. La țară viața e grea, copiii cresc mai mult singuri. Ăia care supraviețuiesc. Nu stă nimeni cu jucării Montessori după ei și nici organic nu prea mai mănâncă.

Noi suntem bine. Ne strângem copiii la piept, avem un acoperiș deasupra capului, nu ne căutăm de bani de mâncare sau de scutece și nici nu ne gândim prea mult la ziua de mâine. Mă simt nu doar tristă, dar și vinovată. Și eu, și alții asemeni mie, trăim într-o bulă. Că e București, că e Timișoara sau Cluj, că e un apartament sau casă în suburbii, nu contează. Am uitat de tot de țara asta, de realitățile ei. Stăm pe Facebook cu orele, cu cafeaua scumpă în mână, scrollăm promoțiile de la Emag ca să ne mai cumpărăm niște lucruri scumpe și inutile, ne plângem pe net că întârzie curierii sau că iar am stat în trafic o grămadă când veneam de la munte. Astea sunt lucrurile care ne deranjează pe noi, ne fac să urlăm pe Facebook jos X si sus Y, vrem o țară ca afară și altele. Trăim înconjurați de oameni ca noi și nu vedem dincolo de zona noastă de confort. Înghițim pe negândite regurgitări plătite de pe Facebook, repetăm sloganuri scrise de alții și ne amăgim că suntem deștepți, de-aia trăim bine. Cu cinism si complexe de superioritate comentăm din tasta iphone-ului că săracii sunt proști, de-aia sunt săraci. Că poate n-ar trebui să voteze. Nici bătrânii n-ar trebui să voteze, de ce să hotărască ei soarta noastră, că doar votează cu ăiă despre care citim că nu sunt buni. Și oricum nu mai au mult de trăit. În curând vor ieși natural din sistem, ca să citez un veninos fost președinte.

Dincolo e România reală. Săracă. Înfiorător de săracă. Sumbră. Dickensiană. O Românie a copiilor rămași singuri acasă, a părinților plecați după bani de mâncare peste hotare. Dintr-o țară care era grânarul Europei și despre care se spune și acum că ar putea hrăni întregul continent. „Munții noștri au poartă” vă sună cunoscut?

Statisticile spun că 85.000 de copii din România au cel puțin un părinte plecat la muncă în străinătate. Datele colectate de asociațiile independente (Salvați Copiii) arată însă că numărul este mult mai mare, undeva peste 212.000. Enorm. Știți câți copii se nasc anual la noi în țară? Sub 200.000, undeva la 160.000. Cum arată tabloul acesta? Nu mai vorbesc de cei uitați și de statistici.

Dincolo de neajunsurile materiale, de neglijența la care uneori sunt expuși, copiii aceștia trăiesc cu un dor imens. Cu o suferință nemărginită în suflet. Teama de abandon este în codul nostru genetic de la naștere. Copiii despre care vorbim trăiesc cu o frică constantă, cu un dor fără sfârșit, cu un sentiment perpetuu de vinovăție. Că există. Mă gândesc cu groază la implicațiile emoționale, sociale, educaționale. Sute de mii de familii despărțite, multe poate pentru totdeauna. Unii părinți nu se mai întorc. Găsesc acolo alți oameni, fac acolo alte vieți, alte familii. Miile de cazuri particulare construiesc imaginea unei Românii dezrădăcinate, cu copii uitați, victime ale sărăciei.

Duminică sunt alegeri. Iar. Pe Facebook s-au dus multe bătălii din vorbe, am aflat iar, în sute de forme, că cine votează cu X este deștept și om frumos, iar cine votează cu Y este prost și n-ar trebui să voteze. Știți ce mi-aș dori eu de Moș Nicolae? În ajun de alegeri? Mi-aș dori ca oamenii să privească dincolo de grădina proprie, să lase ura fără fond și să înțeleagă: nu contează cu cine votezi, e dreptul tău să îl alegi pe X sau pe Y din motivele Z sau T. Contează ce faci după ce votezi. Contează să avem conștiință socială, să ne implicăm și să cerem. Să fim realiști. Pragmatici și punctuali. Să nu mai votăm supereroi doar că dau bine pe cameră. Că sunt supereroi, că sunt eroi negativi…nu contează. Contează să le cerem. Nu doar de alegeri. Constant, in fiecare zi, oră și minut din mandatul lor. Să le cerem lucruri punctuale, nu cai verzi pe pereți. Nu generalități de tipul să fie bine să nu fie rău sau să nu se mai fure. Stați liniștiți, de furat se fură peste tot în lume. Doar că unii fură mai elegant. Să ieșim din bulă, să ne recunoaștem limitele și să punem degetul pe problemele reale.

Eu o sa merg la vot duminica, chiar dacă am doi copii in brațe. Și pe mine m-au luat părinții mereu la vot. Și îi respect enorm pentru că, printre un milion de lucruri prețioase care m-au făcut omul care sunt astăzi, m-au învățat și spiritul civic și respectul. Sunt prea rare în ziua de azi. O sa merg la vot și, indiferent de la ce partid va fi reprezentantul meu, voi avea grijă să îi cer. Să îi cer să lupte pentru o lege a serviciilor sociale, aproape absente și absolut necesare într-o astfel de țară, pentru medici și profesori plătiți decent, pentru încurajarea natalității (deducerea impozitului pe venit pentru părinții cu trei copii cum vă suna?), pentru îmbunătățirea legii adopțiilor, pentru un sistem de învățământ reformat si de calitate…aș putea scrie până mâine. Îmi doresc din tot sufletul să începem să vedem copacii de pădure și să luptăm, împreună sau separat, de la firul ierbii sau din vârful copacului, pentru ceea ce ne dorim, pentru lucrurile în care credem.

Am scris acest articol pe repede înainte, cu copilul cel mic în brațe. Copiii din Vaslui sunt tot singuri, într-o casă rece, cu părinții departe. Ei sunt viitorul nostru, iar noi îl decidem pe al lor.