9 martie 2020, luni,
ploaie
Am ajuns la
gradinița copiilor mei devreme, pe la 4 și jumătate, după o zi ploioasă,
ciudată, sacadată, în care alergasem în mai multe părți pentru a porni câteva
proiecte personale. Pe măsură ce înaintam în zi aveam tot mai puternic sentimentul
unei zădărnicii, al alergatului în gol, al unui sfârșit de lume. Apărusera deja
primele cazuri de Covid și eram, cu toții, într-o stare de așteptare. O senzație
de drôle de guerre. Asteptam cu toții, dar parcă nu știam ce. Liniștea
dinaintea furtunii.
Înainte să merg
după copii am intrat într-un supermarket după câteva mărunțișuri. Era gol, o
liniște ca de mormânt. După ce am plătit, liniștită, fără să fi avut pe nimeni
în față, am simțit cum vin. Ca momentul ăla de îngheț din filmele de groază. Veneau oamenii cu cărucioarele pregătiți de provizii serioase, de
carantină. Deja nervoși, încrâncenați, deși magazinul era gol. Tensiunea era în
aer, se simțea grea și acidă. Am trecut razant pe lângă zecile de ”invadatori”,
cu senzația ca am evitat apocalipsa, apoi am mers, încet, prin ploaie, pe jos,
până la grădinița copiilor mei.
Bucuroși ca am
ajuns mai devreme, băieții s-au echipat rapid ca să ieșim în curtea grădiniței
unde aveau, alături de mine, acces nelimitat la noua minunăție a locului de
joacă, tiroliana. Ploua încă mărunt, era frig si eram singuri. În mod normal
i-aș fi grăbit, le-aș fi zis că plouă și lăsăm pe a doua zi joaca și tiroliana
dar, în acel moment, am simțit, am știut ca nu va mai fi un mâine la fel. Așa
că am tăcut și m-am așezat pe bancă, privindu-i și tremurând în hainele subțiri
complet nepotrivite vremii. Pentru ei era încă totul normal și firesc, deși eu simțeam
ca acela era ultimul moment de firesc pentru foarte multă vreme.
Așa că am stat
acolo, înghețată pe bancă, savurând un moment pe care îl simțeam unic și suspendat
în timp. Pe o vreme câinească, singuri la locul de joacă, băieții mei scormoneau
pământul dupa râme, le studiau, le adunau și le dădeau drumul. Îi priveam și
îmi doream să înghețe și timpul, să rămânem acolo, suspendați în clipă,
bucurându-ne inocent de viață și de natură. Au fost 90 de minute, dar m-am încarcat
cât pentru 90 de zile.
Cu un nod în gât
și fără să îmi mai simt membrele înghețate, am plecat cu o senzație de început
de sfârșit în stomac. O oră mai târziu, ni se confirma ceea ce oricum intuisem,
se închideau școlile, marcând practic începutul celei mai bizare perioade din
viața noastră. Din acel moment, viața noastră, a tuturor, s-a schimbat complet
și nici acum, după 8 săptămâni, nu știm când sau dacă vom mai avea vreodată viața
de dinainte.
Ce a fost, ce va
fi, unde vom ajunge, care va fi fost scopul…doar timpul ne va spune.
Ce e cert e ca printr-un
soi de traumă trecem cu toții, indiferent cât de afectați suntem, personal,
financiar, fizic sau psihic, de cât de mult ne-am temut în perioada asta sau
nu, de cât de cuminți sau de rebeli am fost, cât de mici sau mari au fost
spațiile unde ne-am petrecut izolarea, cât de singuri am fost. Ne-am dat seama
cât suntem de fragili, cât de fragilă e lumea noastră, mica noastră fericire,
cât de insignifianți pe harta lumii putem deveni într-o fracțiune de secunda.
Am trecut și eu,
ca toată lumea, prin tot felul de stări. Mai întâi teamă, apoi disperare, tristețe,
revoltă, resemnare și toate miile de nuanțe care vin cu ele.
Azi e tot luni,
tot plouă, suntem la 8 săptămâni distanță de acea ultimă zi de normalitate care
ne-a fost dat să o trăim. Privim, resemnați, pe geam, ascultăm mai rar știrile,
ne facem din ce în ce mai puține speranțe. Râmele sunt tot acolo, scot capul
după ploaie, neștiutoare, fără să știe dacă vor sfârși pe talpa unui pantof sau
în mâna unui baiețel curios, cu ochelari...
(foto din arhiva personală, copyright Dana Șerban)
