Spitalul Sf. Pantelimon, Bucuresti, 2014
Vorbeam zilele trecute cu sotul meu si ii spuneam, mai in gluma, mai in
serios, ca as putea descrie cele 3 zile petrecute in spital fie ca o
experienta neplacuta, fie ca o experienta minunata. Totul tine de
perspectiva. Si nu exagerez deloc :). Mai jos povestea mea si cateva concluzii. Stiu ca viitoarele mamici sunt interesate, si eu am citit tot ce am gasit cand eram gravida :).
I. DECIZIA
Mi-a fost destul de greu sa ma decid daca sa nasc la stat sau la privat. Toata sarcina mi-a fost urmarita in privat, cu spitalele de stat nu avusesem, din fericire, nicio tangenta. Tot ce stiam venea din experienta celorlalti. Si, evident, auzisem de toate, mamici foarte incantate de conditiile si tratamentul de la stat, mamici terifiate care imi spuneau ca nu ar mai repeta niciodata experienta sau mamici care alesesera din start sistemul privat, influentate foarte mult si de cele auzite sau citite, care aveau, la randul lor, povesti mai mult sau mai putin fericite. Recunosc, cred ca m-am hotarat sa aleg sistemul de stat si pentru ca ma saturasem sa fiu privita uneori cu stupoare (cum adica vrei sa nasti la stat? esti nebuna?) sau sa aud povesti care descriau spitalul de stat ca pe un fel de lagar. Cumva, in ochii celorlalti era ceva ciudat sa iti permiti sa nasti la privat si sa nu o faci. Alegerea mea a fost si ca o sfidare. Imi dau seama acum, poate mai mult decat atunci, ca fiecare vede experienta respectiva prin filtrul propriu, in functie de asteptarile, temerile si, de ce nu, pretentiile fiecaruia de la semenii lui.
Doctorul care mi-a urmarit sarcina lucra atat la stat, cat si in trei spitale private din Bucuresti. Asadar, aveam de unde alege. Undeva prin saptamana 30, cand incepusem sa ma gandesc ca poate ar fi cazul sa iau o hotarare, am intrebat-o, la finalul unei consultatii, ce ma sfatuieste. Mi-a raspuns destul de sec: "actul medical e acelasi, eu sunt aceeasi. intr-adevar, la particular exista un anumit nivel de confort, insa e vorba de confortul mamei, nu al copilului". I-am spus ca nu pot lua o decizie pana nu vad spitalul unde lucra. Nu a avut nicio obiectie si m-a chemat in saptamana ce urma. Avand in vedere ca nu vorbim de un spital central, cunoscut, dimpotriva chiar, aveam temeri mari. M-am dus cu niste asteptari sub nivelul marii. Am fost surprinsa placut. Doctorita m-a primit la consultatie imediat cum am ajuns, nu am asteptat minim o ora cum mi s-a intamplat de fiecare data la clinica privata, apoi mi-a facut un tur al spitalului, explicandu-mi ce era de explicat. Spitalul mi-a facut o impresie buna, era curat, cald, micut (am o problema cu spatiile foarte mari, avand in vedere ca am si o orientare in spatiu usor deficitara), rezervele aratau bine, personalul parea de treaba. Un singur inconvenient: spitalul era in renovare, sectia era mutata in rezervele cu plata - copiii stateau la etajul doi, mamicile la parter. Am constientizat atunci ca era o problema, dar am considerat ca nu e atat de grav, la urma urmei era vorba doar de cateva zile.
Evident, au fost si alte elemente care au inclinat balanta in favoarea spitalului de stat:
- partea financiara - stiam ca dincolo de orice promotie, promisiune etc facuta de un spital privat, trebuie sa te astepti la costuri peste ceea ce ai semnat. Discutand cu alte mamici care nascusera la privat, imi facusem socoteala ca trebuie sa ma astept la o suma de circa 10.000 lei, indiferent de pretul care mi se propune la inceput. Ok, o sa spuneti ca exagerez. Insa...de multe ori mai apare ceva, o analiza necesara, niste zile de spitalizare in plus etc. Conteaza, orice este peste pachet costa. Si nu costa putin. Nu vrei sa stai atunci sa te gandesti daca ai sau nu pe card niste bani in plus fata de ce te asteptai. Asadar, trebuia sa ma obisnuiesc cu gandul ca voi da vreo 10.000 pentru trei zile in spital. Nu e o suma mica pentru nimeni, as zice eu. M-am gandit ca as putea folosi banii pentru copil mai incolo, ca ar fi mai bine asa.
-tipul de nastere. Eu am vrut inca de la inceput sa nasc natural. Din nou, decizia mea a creat stupoare ("cum adica vrei sa nasti natural? esti nebuna?), mai ales ca in ziua de azi toata lumea vrea (sau se lasa convinsa de doctor) sa faca o cezariana programata, ceea ce din punctul meu de vedere e strigator la cer. Avand in vedere diferenta de tarif intre natural si cezariana de la privat, m-am gandit ca am sanse mai mari la privat ca nasterea mea naturala sa se transforme mai repede in operatie cezariana (stiu multe povesti de genul asta). Asta a fost o speranta, mai ales ca inca din timpul sarcinii doctorita imi spusese ca va fi foarte greu sa nasc natural, dar ca vom face tot posibilul.
-neprevazutul. Ok, stiu, toate clinicile particulare spun ca sunt echipate si ca pot face fata la orice situatie neprevazuta intervine, atat in ceea ce priveste mama, cat si copilul. Sincer, nu prea am fost convinsa. M-am gandit asa: daca doamne fereste fac un accident, daca viata mea e pusa in pericol, vine salvarea si ma duce la un spital de stat, nu? Daca in aceste conditii am incredere, de ce nu as avea si in ceea ce priveste un act aparent simplu si natural cum e nasterea?
-neincrederea si nemultumirea. Dupa cum am scris mai sus, aveam ceva experienta cu clinicile particulare. Dintre toate, sincer, cea mai mare incredere o aveam in Regina Maria. Insa nu acolo mi-a fost urmarita sarcina ci in alta retea, unde aveam abonament de la serviciu. Asadar, toate consultatiile si cea mai mare parte a investigatiilor au intrat in abonament. Au fost multe lucruri care nu mi s-au parut ok: asteptarile lungi (cca 1 ora) pentru a intra la o consultatie programata, faptul ca nu o data mi s-au sters/incurcat programari pentru ca apoi sa mi se raspunda cu o impertinenta maxima chiar din partea celor de la PR, faptul ca mi s-au pierdut/incurcat analize samd. Spre exemplu, am fost sunata sa ridic rezultatul unor analize care nu se postau pe site si cand am ajuns acolo, cu emotii si teama ce-i drept, doamna a constatat cu stupoare ca de fapt analizele nu erau gata. Toate chestiile astea micute, care ma enervasera destul in sarcina, m-au facut sa nu am incredere in acea clinica privata. Pur si simplu asa am simtit.
Cu toate astea, hotararea nu era 100% luata. Oscilam inca intre privat si stat chiar si in ultimele saptamani. Mai mult, doctorita mea ma anuntase ca va fi in concediu timp de doua saptamani fix in perioada critica. Eu aveam termen 8 iulie, ea pleca intre 25 iunie si 3 iulie. Minunat. Mi-a propus o cezariana programata pe 21 iunie. Am refuzat categoric. Pe 12 iunie, cand am fost la ultima consultatie, mi-a spus ca peste o saptamana urma sa imi prezinte back-up-ul ei de la spital. Nu eram prea incantata de ideea unui back-up, i-am dat mail medicului meu de familie sa ma ajute cu o alternativa. Nu a mai apucat, pentru ca pe 18 iunie am nascut, la 37 de saptamani si patru zile. Intr-un fel am avut noroc, mai ales ca tineam sa se ocupe de mine doctorita care imi supraveghease sarcina. S-a intamplat intr-o miercuri dimineata, asadar am prins-o la spital, nu era in concediu si a putut sa se ocupe ea de mine. Cred ca stiti prea bine ca sansele de a naste cu doctorul care te-a urmarit sunt mici atunci cand nu vorbim de o nastere programata. Medicii au program la stat dimineata, consultatii la particular dupa-amiaza, plus ca sunt si ei oameni, adica nu pot fi non stop la dispozitia ta. Eu imi doream foarte mult sa fie doctorita mea, atat pentru faptul ca imi promisese ca ma va sustine in decizia de a naste natural, cat si pentru ca, ma gandeam eu, daca va fi vorba de o cezariana intr-un final, nu as vrea sa ma las pe maini necunoscute.
II. Cele trei zile in spital
Mi s-a rupt apa intr-o zi de miercuri, la 3 dimineata. Acum ma amuz amintindu-mi, pentru ca in ziua precedenta nu facusem decat sa caut pe Google: "ce simti cand se rupe apa". Simteam eu ca mi se pregateste ceva :). Contractiile au inceput imediat, erau regulate. Eu eram extrem de calma si sigura pe mine. Am mai adunat una alta la bagaj, mi-am facut un dus si pe la 5 dimineata eram in drum spre spital, cu contractii regulate la 12 minute. I-am dat un SMS doctoritei mele, i-am spus ca merg la camera de garda. Nu mi-a raspuns. Am ajuns la camera de garda, am fost luata in primire de o asistenta cam adormita care mi-a facut formele de internare. Apoi am asteptat si tot asteptat, pana a venit, si mai adormit :), medicul de garda. Mi-a facut o ecografie, dar nu mi-a spus nimic, doar ca o sa o asteptam pe doctorita mea.
Dupa ceva timp am fost dusa in sala de travaliu. Eram singura cu doua asistente-moase care veneau din cand in cand sa ma verifice. Mi-au pus un monitor si puteam vedea atat durata contractiilor cat si bataile inimii copilului. Cele doua moase s-au purtat extraordinar de frumos, mai ales cea mai in varsta. Camera arata foarte bine, era liniste si curat. Imi vorbeau frumos, imi raspundeau la intrebari. Contractiile erau din ce in ce mai apropiate, dar suportabile. M-au felicitat ca vreau sa nasc natural, m-au tinut de mana. Era dureros, dar suportabil. Se uitau pe monitor si se mirau de mine. Au zis ca nu au mai vazut asa o pacienta. Atunci mi-am dat seama ca am limita suportabilitatii durerii destul de sus. Dupa ceva timp a venit o tanara doctorita sa ma vada. O trimisese doctorita mea sa ma verifice, ea era in drum spre spital. Mi-a zambit, m-a mangaiat pe cap, m-a asigurat ca totul va fi bine.
Pe la 8 a venit si doctorita mea, m-a consultat, a spus ca nu stam prea bine si ca, dupa cum banuia, era posibil sa fie nevoie de cezariana. A spus ca vom face totusi o proba de travaliu. A cerut sa mi se administreze occitocina, eram sigura ca se va intampla asta, dar n-am avut ce sa fac. Mi-a explicat cu calm ce mi se intampla. In urmatoarele ore contractiile au devenit mult mai puternice, nu prea mai era pauza intre ele. Ma durea tare, dar suportabil. Pe la 11 a venit din nou sa ma vada, se uita pe monitor si la mine si nu intelegea cum suport asa bine durerea. Am zambit. M-a controlat si a spus ca mai trebuie sa ceara o parere. L-a chemat pe seful de sectie. Mi-au explicat apoi amandoi de ce se impune cezariana. Nu prea mai intelegeam eu mare lucru, am retinut doar :"daca mai asteptam o ora, copilul intra in stres". Cu parere de rau, mi-am dat acordul. Imi dorisem enorm sa nasc natural. I-am zis atunci doctoritei: "macar am o satisfactie - copilul se va naste de ziua lui, cum ar veni. plus ca am putut experimenta travaliul". S-a uitat mirata la mine si mi-a zis: "dar l-ai experimentat bine, nu asa".
A inceput apoi sa imi explice ce si cum, a trebuit sa semnez niste hartii, a venit anestezista sa stea de vorba cu mine. La 12 am mers in sala de operatii.
Ei bine, sala de operatii nu arata extraordinar, probabil nu fusese inca renovata. Doctorita mea era tare vesela, se vedea ca se simte foarte bine lucrand cu echipa ei. In jurul meu erau o gramada de asistente, doi rezidenti, anestezista care mi-a vorbit tot timpul. Toti erau veseli si optimisti.
Senzatia unei anestezii rahidiene este ciudata tare. Stiam ca presupune sa nu simti nimic de la mijloc in jos, dar realitatea e alta. Simti tot, doar ca nu te doare. Nu vreau sa sperii pe nimeni, dar e un pic "creepy". Eu am simtit tot ce mi-a facut, fiecare strat taiat si apoi cusut, impinsul copilului care plecase pe canal, TOT. Am vorbit si am miscat capul in timpul operatiei, asistentele mi-au spus ca o sa am dureri groaznice de cap. Nu am avut deloc.
Dupa nici cinci minute, l-au scos pe Radu, care a tras un racnet din prima. Doctorita a inceput sa rada pentru ca Radu s-a prins de campul steril si nu-i mai dadea drumul. Mi l-au aratat pentru o secunda, era o chestie uratica si buhaita. Sentimentul era ciudat, nu a fost ca in filme, cu dragoste instant. Eu pur si simplu nu constientizam ca el a fost in burtica mea. Si senzatia asta ciudata a mai durat ceva, nu a fost ceva de moment.
In ora urmatoare doar au cusut. La un moment dat doctorita s-a retras si au ramas rezidentii, care au inceput sa barfeasca doctorii. A fost destul de amuzant. Ma simteam ca in Anatomia lui Grey, mai ales ca rezidentii, un el si o ea, erau super aratosi, desprinsi parca din filme.
Dupa ce s-a incheiat operatia am fost dusa in post-operator, unde am stat pana a doua zi la pranz. A durat atat de mult pentru ca spitalul functiona la capacitate redusa si nu erau locuri in rezerve.
Cele aproape 24 de ore la post-operator, imobilizata, cu sonda si perfuzie, au fost destul de triste. Nimeni din salon nu vorbea, sotul a putut intra doar pentru cateva secunde sa imi lase cate ceva. Mie nu imi place sa depind de nimeni cu nimic, iar acolo depindeam de asistente pentru orice. E groaznic sa te simti neputincios. Imi amintesc ca la un moment dat am facut niste eforturi supraomenesti sa imi pot baga telefonul in priza, pentru ca nu reuseam sa ajung la ea si ma incapatanasem sa nu cer ajutor. Pana la urma am cerut. Asistentele din tura de zi erau foarte dragute, veneau la noi foarte des sa ne intrebe daca avem nevoie de ceva. Celelalte fete cereau calmante pe banda, eu nu am cerut deloc. Ma gandeam ca o sa alaptez si voiam sa reduc cat pot din medicamente. La un moment dat, o asistenta de la neonatologie mi l-a adus pe Radu sa il vad, doar cateva secunde. Din nou, m-am uitat ciudat la el, el la mine. "Tu esti, mah?", i-am zis. El se uita incruntat la mine, parca ar fi pus aceeasi intrebare.
Noaptea n-a mai fost asa ok. Facusem eu pe viteaza in timpul zilei refuzand calmante, insa nu-mi trecuse ceva prin cap: noaptea era alta tura. Nu mai erau asistente dragute. Chiar deloc. Nu au mai trecut pe la noi. A inceput sa ma doara si nu aveam cui sa cer ceva. Minunat! Din acele momente nu imi amintesc durerea, ci ceea ce mi-a trecut prin cap: "trebuie sa fii nebun sa te supui la asa ceva de buna voie".
Cum-necum, a trecut si noaptea. A doua zi dimineata a venit doctorita la prima ora, a cerut asistentelor sa ne duca la bebei cat mai repede si sa ne mute in rezerve. Ea a plecat la privat, avea o nastere. Eram bucuroasa, abia asteptam sa scap de post-operator. Ei bine, lucrurile nu s-au miscat asa repede cum speram. Abia dupa cateva ore urma sa fim mutate. Pe la 10-11 a venit cineva sa o ia pe colega mea de salon cu un scaun cu rotile sa o duca la bebe. Ea avea, ce-i drept, o pila la neonatologie. Am asteptat in zadar sa vina cineva sa ma ia. Ramasesem singura in salon. M-am ridicat incet-incet, am facut cativa pasi, apoi mai multi, am iesit din salon, nimeni. In acel moment am facut un atac de panica. Imi venea sa plang, voiam sa imi vad copilul, ma simteam abandonata acolo. Asa ca, dupa cateva exercitii de mers, am plecat. Am haladuit pe holuri, intreband pe cine intalneam unde sunt bebeii. Am ajuns ametita in sectie, era fix ora de alaptare. Asistentele m-au primit mirate, cred ca aratam intr-un mare fel. Le-am explicat ca eu sunt la post-operator si ca vreau sa imi vad copilul. M-au dus la el, l-am luat in brate. Am stat cat am putut de mult, imi era cam rau. Cand m-am intors in salon, asistentele erau speriate ca ma pierdusera, urma sa fiu transferata la rezerva. Mi-au oferit un scaun cu rotile, am refuzat. Am mers pe picioarele mele. Asa auzisem, cu cat mai repede, cu atat mai bine. Si asa a fost.
Rezervele cu plata la Pantelimon arata ok. Cam ca un hotel de doua stele pe litoral :). In mod normal sunt de doua locuri, insa cand am fost eu internata, avand in vedere situatia, erau trei locuri. Am stat cu o fata foarte ok, care nascuse inaintea mea tot prin cezariana cu aceeasi doctorita. Ne-am inteles de la inceput, chiar daca ea era mai taciturna si eu nu. A fost foarte bine sa impart camera cu cineva, sa pot vorbi, mai ales ca era cineva fix in aceeasi situatie cu mine. Chiar si atunci cand luam in considerare nasterea la particular, eram hotarata sa nu stau singura in camera. Cred ca asta mi-a facut bine, sa nu stau singura cu temeri si frici. A trecut timpul mai repede. In rest, eu m-am simtit ca la camin sau ca in tabara. Puteam primi vizitatori, puteam sa iesim sa ne plimbam. Eu am incercat sa fiu cat mai cu bun simt: vorbeam la telefon de pe hol, vizitele le-am primit la fel, nu am vrut sa aduc vizitatorii in camera. Cam la fel era si colega mea. Cea de-a treia colega era destul de ok, insa la un moment dat a venit toata familia ei si a ramas in camera pt cateva ore, ceea ce nu mi s-a parut deloc frumos, asa ca am preferat sa plec sa ma plimb.
Alaptarea se facea la program, din trei in trei ore, cu pauza noaptea. Bebelusii erau de cele mai multe ori adormiti si nu prea voiau sa suga. Motivul l-am aflat foarte repede, cand m-am decis sa merg mai devreme cu 10-15 minute fata de program. Nu doar ca primeau lapte praf dupa ce plecau mamicile, primeau si inainte:). Asa ca m-am invatat sa vin cu 10 minute mai devreme, sa nu apuce Radu sa primeasca lapte praf. Plecam si cu 10-15 minute mai tarziu, pentru ca el nu s-ar mai fi dezlipit. Partea asta a fost cea mai traumatizanta, faptul ca de multe ori l-am lasat plangand.
Timpul a trecut insa destul de repede. Faptul ca sectia functiona la capacitate redusa a facut ca externarea sa intervina destul de rapid, asa ca sambata la pranz am plecat spre casa. Cam asta a fost experienta mea.
La final, cateva observatii personale:
1. Ce am observat eu in cele trei zile, privind strict actul medical, a fost faptul ca avem doctori buni, insa asistentele erau extrem de slab pregatite, mai ales cele mai tinere. Ma gandesc ca majoritatea au plecat sa lucreze in strainatate. Doctorii se descurca mai bine, asa ca multi din cei cu un oarecare renume au ramas. E o situatie de semnalat, mai ales ca, va spun din proprie experienta, cand esti in spital mai mult de asistente te lovesti, pe doctori ii vezi de cateva ori si gata. Din experienta mea, la fel sta situatia si la privat, chiar mai rau. Doctorii sunt oricum aceiasi, asistentele sunt peste tot la fel de slab pregatite. Daca ai noroc, intalnesti cateva mai ok, insa majoritatea nu sunt capabile nici macar sa faca o recoltare de sange.
2. Personalul medical este foarte putin. La neonatologie erau doar 2 sau 3 doctori, practic un doctor era de garda o data la doua zile, si o mana de asistente. Din ce stiu sunt foarte multe posturi ramase neocupate. Pe de o parte, este o repercusiune a legii din timpul guvernarii Boc, cand pentru a angaja un om la stat trebuia sa plece 7 - cea mai mare tampenie, zic eu, pentru ca e o prostie sa aplici peste tot, in spitale si scoli s-a simtit cel mai rau. Pe de alta parte, o mare parte din specialisti au plecat din tara. Motivele sunt lesne de inteles.
3. Toata lumea vorbeste de spaga care se da la stat. Multi spun ca ajungi cam la aceeasi suma ca la privat, doar ca acolo primesti factura. Nu e chiar asa, diferentele sunt considerabile. Nu pot sa zic ca nu am dat...atentii, insa nu am simtit vreo conditionare, vreo presiune, nu mi s-a batut niciun apropo. Dimpotriva. Am dat PENTRU ca cineva a fost dragut cu mine, nu CA SA fie dragut cu mine. Spitalul Pantelimon este unul destul de modest, personalul este mult mai uman decat in alte spitale de stat, mai centrale. Eu l-am ales pentru un om, doctorita mea, si asta spune multe.
4. Stiu ca multa lume se teme de interactiunea cu...nationalitatile conlocuitoare, mai ales ca e vorba de Pantelimon. Si eu m-am temut de asta, si eu am cautat sa citesc cat mai mult cand eram insarcinata. Ce-i drept, ganditi-va cati copii face o romanca si cati o femeie rroma. E normal sa fie majoritare si in maternitati. In Pantelimon, cu atat mai mult. Da, erau multe. Da, erau majoritare. Desi unele aveau un comportament si un limbaj usor suparatoare, nu m-au deranjat. Dimpotriva, le-am studiat cu atentie. Toate mai aveau copii, doi, trei, sase. Erau dezinvolte, stiau sa ii puna la san, aveau lapte. Le-am urmarit si, intr-un fel, am invatat multe de la ele. Nu am avut prejudecati si nu m-am simtit deranjata de nimic din punctul asta de vedere. A fost chiar interesant.
5. Daca ar fi sa mai apara si un bebe 2, eu as merge tot la stat,
probabil tot la Pantelimon, asta daca s-ar rezolva macar partial
problemele care m-au deranjat pe mine: lipsa sistemului rooming-in si
implicit alaptarea la program.
Per total, a fost o experienta din care am invatat multe. Despre mine, despre mame, despre copii, despre sistemul sanitar de la noi...Va spun sincer, noi, oamenii cu studii superioare, joburi de birou si venituri, sa le spunem decente, inconjurati in general de oameni ca si noi, uitam in cea mai mare parte a timpului ca nu suntem majoritari. Ca majoritatea romanilor nu lucreaza la multinationala, nu se gandesc ce brand de x gadget sa isi cumpere si nici nu au bani de nasteri la privat. Si lucrul asta ar trebui sa ne puna pe ganduri...mai ales cand ne simtim noi..."foarte" reprezentativi. Adevarul e ca nu suntem :). Si poate depinde si de noi si de realismul cu care privim in jurul nostru ca lucrurile sa se schimbe. Dar asta e o alta mancare de peste.
In concluzie, o experienta ok, in mare. Nu a fost nici ca in lagar, dar nici ca la spa.
Pentru viitoarele mamici care inca nu s-au decis daca sa nasca la stat sau la privat, sfatul meu ar fi sa se gandeasca bine la ce nevoi au, din toate punctele de vedere. Ok, de acord ca e mai confortabil la privat insa parerea mea e ca in timpul internarii nu prea iti pasa daca ai hartie igienica roz sau bleu la baie. Te intereseaza sa fiti sanatosi, si tu si copilul si, mai ales, vrei sa pleci cat mai repede acasa. Asa ca, ganditi-va si cantariti bine ce conteaza mai mult pentru voi, ce va face sa va simtiti confortabil si...fiti curajoase! E cel mai important! Va asteapta provocari nebanuite, credeti-ma. DUPA ce ati plecat din spital, fie el de stat, fie privat, incepe aventura...:)
.jpg)