Toamna mea

Zilele trecute, două colege de birou suspinau dupa vara ce se face ca trece. « Niciodata nu mi-a placut toamna », zice una din ele supărată. « Școală, profesori, începuturi…pff ». Am zâmbit privindu-le de după monitorul laptopului. La mine e fix invers. Nu știu dacă are legătură cu faptul că sunt născută toamna, însă mereu am iubit perioada asta a anului. Și mereu pentru mine toamna a reprezentat, într-un fel sau altul, un început. Iar eu ador începuturile.

În copilărie, vara venea cu un sentiment de fericire maximă, aveam timp să citesc tot ce îmi doream. Diminețile le petreceam prin librarii, răsfoiam toate cărțile și mă îmbătam cu mirosul volumelor noi, cel mai frumos parfum din lume pentru mine. Devoram și câte o carte pe zi, pentru mine asta însemna vacanța. Alți copii zburdau prin fața blocului sau prin curțile bunicilor, eu zburdam printre povești și personaje.

Iulie și august veneau cu niște călduri moleșitoare și cu o senzație de toropeală, cu zile în care nu puteai ieși din casa decât când se însera, cu țânțari dătători de insomnii. Sfârșitul de august însă îmi dădea o energie uriașă. Venea școala. Începeam să fac liste, să mă intorc în librariile proaspăt redeschise după concedii și pliiine de cărți și rechizite. Cumpăratul de rechizite îmi dădea un sentiment de voluptate extraordinar. Mirosul caietelor noi, așezate frumos în teanc, liniatul și etichetatul primelor pagini reprezentau pentru mine o activitate extraordinar de plăcuta.  Reîntalnirea cu colegii, cu profesorii, răcoarea din aer, covorul de frunze și o emotie dulce-amaruie cu care venea începutul scolii, toate îmi aduceau o bucurie nemăsurată.

Când am mai crescut și scoala s-a terminat, am rămas cu sentimentul de bucurie copilarească apărut odată cu primele semne ale toamnei : câteva frunze foșnitoare și frumos îngălbenite prevestind marele covor, o tonă de ghiozdane colorate în raioanele magazinelor, zumzet de copii sau, dupa caz, de claxoane la semafor, trezind marele oraș care a apucat să respire doar un pic în august. 

Toamna mi-a adus de multe ori bucurii, chiar și mult după vârsta școlară : o revistă nouă cu numele meu pe multe pagini, întâlniri cu oameni providențiali, casa mea, o viață nouă în burtică sau în brațe, un job nou sau revelații de tot felul.  Mereu m-a așteptat o surpriză într-una din lunile astea cu frunze foșnitoare, miros de gutui, aer rece dimineața și căldura coaptă la pranz, melancolie la ceas grăbit de seară. Cumva, toamna m-a așteptat răbdătoare să mă bucur de ea și mi-a răsplătit bucuria, caldă și generoasă.

Anul ăsta nu mai răsfoiesc nici cărți, nici caiete, nu mai încep un job nou (de fapt, tocmai m-am întors la cel vechi), emoțiile începutului le traiesc prin baiețeii mei (cel mic începe gradinița, cel mare grupa mijlocie). Anul ăsta aș vrea să reîncep o poveste cu mine, să mă întorc la ce sunt eu cu adevărat, dincolo de jobul în corporație și cariera de mamă 😉. Eu sunt un om care scrie, iar de azi (re)încep să scriu. Dragă toamnă, eu sunt aici, sper să ne surprindem placut și anul acesta.

Sursa foto: Pinterest

Dorința mea de Moș Nicolae

Am deschis mai devreme televizorul, din greșeală, pe un canal de știri. Spun din greșeală pentru că, de ceva vreme, evit să mă mai uit la știri sau emisiuni. Prea multă politică, prea multă prostie, prea multe vorbe goale, prea puține știri și mult prea puține probleme reale. Prea puțini jurnaliști buni rămași (pot să îi număr pe degetele unei mâini, cu vreo 2 am fost colegă). 

Am deschis fix la o știre cu un băiețel de 6 ani din Vaslui, care intrase în casa în flăcări a bunicilor săi și își salvase cele 2 surioare, una de 1 an si 3 luni, cealaltă de trei luni. TREI luni. Știrea era elogioasă la adresa copilului curajos, prezentatorii veseli. În imagini vedeam un băiețel trist, care spunea ca de sărbători vrea o casă și hăinuțe pentru surorile lui. Pentru ele. Avea o tristețe matură în priviri, ca un om de 60 de ani, trecut prin viață. Dar copilul are doar 6. Și probabil știe de mult că Moșul nu există. Cel puțin al lui cu siguranță nu. Lângă el, un bebeluș mic înfofolit lângă o sobă dărăpănată și un bebeluș mai mare plângând cu suzeta în gură. Părinții lor sunt plecați la muncă în străinătate, bunicii erau cu treburi prin sat când era să se întâmple nenorocirea. Din imagini străbate o sărăcie lucie și o tristețe fără margini. Părinții nu au putut veni acasă. Nu au bani. Nici de sărbători nu vor veni.

Privesc imaginile cu ochii împăienjeniți de lacrimi și îmi strâng bebelușul la piept. Îmi zâmbește și gângurește mulțumit. Și el are tot trei luni. Îl țin mult în brațe, nu îl las niciodată să plângă și nu știu dacă până acum am petrecut o oră de minute adunate fără el. Copilul cel mic de la televizor are aceeași vârstă, iar mama lui este la muncă în altă țară. Nu vreau să îmi imaginez de când a plecat. Copilașul acela mititel, care ar trebui să fie nedezlipit de sânul și brațele mamei lui, stă probabil mai mult singur, fără să plângă pentru că așa s-a învățat, chiar dacă plânge nu vine nimeni la el. La țară viața e grea, copiii cresc mai mult singuri. Ăia care supraviețuiesc. Nu stă nimeni cu jucării Montessori după ei și nici organic nu prea mai mănâncă.

Noi suntem bine. Ne strângem copiii la piept, avem un acoperiș deasupra capului, nu ne căutăm de bani de mâncare sau de scutece și nici nu ne gândim prea mult la ziua de mâine. Mă simt nu doar tristă, dar și vinovată. Și eu, și alții asemeni mie, trăim într-o bulă. Că e București, că e Timișoara sau Cluj, că e un apartament sau casă în suburbii, nu contează. Am uitat de tot de țara asta, de realitățile ei. Stăm pe Facebook cu orele, cu cafeaua scumpă în mână, scrollăm promoțiile de la Emag ca să ne mai cumpărăm niște lucruri scumpe și inutile, ne plângem pe net că întârzie curierii sau că iar am stat în trafic o grămadă când veneam de la munte. Astea sunt lucrurile care ne deranjează pe noi, ne fac să urlăm pe Facebook jos X si sus Y, vrem o țară ca afară și altele. Trăim înconjurați de oameni ca noi și nu vedem dincolo de zona noastă de confort. Înghițim pe negândite regurgitări plătite de pe Facebook, repetăm sloganuri scrise de alții și ne amăgim că suntem deștepți, de-aia trăim bine. Cu cinism si complexe de superioritate comentăm din tasta iphone-ului că săracii sunt proști, de-aia sunt săraci. Că poate n-ar trebui să voteze. Nici bătrânii n-ar trebui să voteze, de ce să hotărască ei soarta noastră, că doar votează cu ăiă despre care citim că nu sunt buni. Și oricum nu mai au mult de trăit. În curând vor ieși natural din sistem, ca să citez un veninos fost președinte.

Dincolo e România reală. Săracă. Înfiorător de săracă. Sumbră. Dickensiană. O Românie a copiilor rămași singuri acasă, a părinților plecați după bani de mâncare peste hotare. Dintr-o țară care era grânarul Europei și despre care se spune și acum că ar putea hrăni întregul continent. „Munții noștri au poartă” vă sună cunoscut?

Statisticile spun că 85.000 de copii din România au cel puțin un părinte plecat la muncă în străinătate. Datele colectate de asociațiile independente (Salvați Copiii) arată însă că numărul este mult mai mare, undeva peste 212.000. Enorm. Știți câți copii se nasc anual la noi în țară? Sub 200.000, undeva la 160.000. Cum arată tabloul acesta? Nu mai vorbesc de cei uitați și de statistici.

Dincolo de neajunsurile materiale, de neglijența la care uneori sunt expuși, copiii aceștia trăiesc cu un dor imens. Cu o suferință nemărginită în suflet. Teama de abandon este în codul nostru genetic de la naștere. Copiii despre care vorbim trăiesc cu o frică constantă, cu un dor fără sfârșit, cu un sentiment perpetuu de vinovăție. Că există. Mă gândesc cu groază la implicațiile emoționale, sociale, educaționale. Sute de mii de familii despărțite, multe poate pentru totdeauna. Unii părinți nu se mai întorc. Găsesc acolo alți oameni, fac acolo alte vieți, alte familii. Miile de cazuri particulare construiesc imaginea unei Românii dezrădăcinate, cu copii uitați, victime ale sărăciei.

Duminică sunt alegeri. Iar. Pe Facebook s-au dus multe bătălii din vorbe, am aflat iar, în sute de forme, că cine votează cu X este deștept și om frumos, iar cine votează cu Y este prost și n-ar trebui să voteze. Știți ce mi-aș dori eu de Moș Nicolae? În ajun de alegeri? Mi-aș dori ca oamenii să privească dincolo de grădina proprie, să lase ura fără fond și să înțeleagă: nu contează cu cine votezi, e dreptul tău să îl alegi pe X sau pe Y din motivele Z sau T. Contează ce faci după ce votezi. Contează să avem conștiință socială, să ne implicăm și să cerem. Să fim realiști. Pragmatici și punctuali. Să nu mai votăm supereroi doar că dau bine pe cameră. Că sunt supereroi, că sunt eroi negativi…nu contează. Contează să le cerem. Nu doar de alegeri. Constant, in fiecare zi, oră și minut din mandatul lor. Să le cerem lucruri punctuale, nu cai verzi pe pereți. Nu generalități de tipul să fie bine să nu fie rău sau să nu se mai fure. Stați liniștiți, de furat se fură peste tot în lume. Doar că unii fură mai elegant. Să ieșim din bulă, să ne recunoaștem limitele și să punem degetul pe problemele reale.

Eu o sa merg la vot duminica, chiar dacă am doi copii in brațe. Și pe mine m-au luat părinții mereu la vot. Și îi respect enorm pentru că, printre un milion de lucruri prețioase care m-au făcut omul care sunt astăzi, m-au învățat și spiritul civic și respectul. Sunt prea rare în ziua de azi. O sa merg la vot și, indiferent de la ce partid va fi reprezentantul meu, voi avea grijă să îi cer. Să îi cer să lupte pentru o lege a serviciilor sociale, aproape absente și absolut necesare într-o astfel de țară, pentru medici și profesori plătiți decent, pentru încurajarea natalității (deducerea impozitului pe venit pentru părinții cu trei copii cum vă suna?), pentru îmbunătățirea legii adopțiilor, pentru un sistem de învățământ reformat si de calitate…aș putea scrie până mâine. Îmi doresc din tot sufletul să începem să vedem copacii de pădure și să luptăm, împreună sau separat, de la firul ierbii sau din vârful copacului, pentru ceea ce ne dorim, pentru lucrurile în care credem.

Am scris acest articol pe repede înainte, cu copilul cel mic în brațe. Copiii din Vaslui sunt tot singuri, într-o casă rece, cu părinții departe. Ei sunt viitorul nostru, iar noi îl decidem pe al lor.

10 legi nescrise când ai doi copii mici (și o pisică)

-bilanț la (aproape) 3 luni-

1.  La bebedoi te vei întâlni numai cu situațiile cu care nu te-ai întâlnit deloc la bebeunu sau de care nici nu ai auzit, deși de doi ani ești nelipsită de pe grupurile de mămici și crezi că știi tot ce se poate ști despre copii, de la alăptare la pantofii potriviți pentru primii pași. Primul făcea caca prea des, al doilea face prea rar, primul nu dormea noaptea, al doilea nu doarme ziua, primul sugea prea mult, al doilea prea puțin, primul nu stătea în cărucior, al doilea nu stă în sistem. Și exemplele pot continua la nesfârșit. Doar nu vrem să ne plictisim repetând aceleași experiențe, nu?

2. Cel mare va vrea dintr-o dată să fie mic. Vrea în pătuț (deși nu l-a folosit vreodată altfel decât ca suport de jucării), vrea în scoică (deși poți număra pe degetele de la o mână de câte ori a vrut să stea în ea), vrea în cărucior (deși când era mic urla din toți rărunchii în clipa în care încercai să îl pui acolo), vrea în brațe ca bebe, nu mai vrea să mănânce singur. Evident, în funcție de situație, afirmația "sunt miiiiic" se poate transforma rapid într-un "sunt maaaare" (dacă spui, spre exemplu, că sucul și ciocolata sunt doar pentru oameni mari).

3. Când reușești într-un final să îl adormi pe cel mic, cel mare va decide subit că trebuie să bată cu ciocanul în masă, să pornească cea mai gălăgioasă jucărie sau să urle din toți rărunchii melodia de la Doctorița Plușica.

4.  Uită de conceptul de consecutivitate, totul va fi simultaneitate de acum înainte. Vrea să mănânce unul, fix atunci va vrea și celălalt. Face caca unul, face și celălalt (bonus vomită pisica). Urlă unul, urlă și celălalt. Evident, regula nu se aplică la somn, că doar nu îți imaginezi că vei mai ieși întreg la cap din toată aventura asta, nu?

5. Dacă nu te-ai prins deja când aveai doar unul, cu doi îți va fi clar ca lumina zilei: copiii miros frica. Așa că trebuie să te ții tare pe poziții să nu dai de înțeles că te grăbești undeva (cel mai probabil la doctor cu unul sau cu amândoi, că doar nu la spa). În caz contrar, poți fi sigur că atunci când vreți să ieșiți pe ușă, deja în întârziere, unul dintre ei va face caca. Sau amândoi, după caz. Sau, spre exemplu, dacă tocmai i-ai dat unuia dintre ei ultimul body calcat, mai mult ca sigur îl va murdari în secunda doi într-un mod pe care nu l-ai fi putut anticipa nici într-o mie de ani. Sau, preferata mea, daca bebe mare e la masa, iar tu stai cu ochii pe ceas ca pe butelie facând strategii să ajungeți la timp unde aveți treabă, masa se va lungi ca într-o piesă de teatru absurd. "Nu vleau catonu abatruuuu!!!! Pune în cel verde! Vleau banana! Ba nu! Vleau untuț. Nuuu, te-am păcălit!" Iar când, plin de nervi, vei încerca să iei totuși copilul din scaun, din fața celor 7 feluri de mâncare pe care ți le-a cerut și pe care doar le-a gustat, va începe să urle ca din gură de șarpe: "Mi-e foameeeeee!" Să audă tot blocul, evident, ce părinte denaturat ești tu.

6. Chiar dacă bebeunu dormea noaptea fără treziri, odată cu apariția frațiorului va deveni solidar cu acesta și se va trezi chiar mai des decât el. În nopțile norocoase, se vor trezi amândoi din oră în oră. Nu aceeași oră, evident. Vezi excepția de la principiul simultaneității de mai sus.  

7. Chiar dacă posedă aproximativ o tonă și jumătate de Lego Duplo, 37 de mașinuțe de toate formele și mărimile, peste 100 de cărți și alte zeci-sute de jucării care mai de care, în momentul în care cel mic va primi o zdrănganitoare de 3 lei, aceea va deveni în ochii celui mare cea mai frumoasă și cea mai prețioasă jucărie din lume și doar cu ea se va juca trei zile la rând.

8. Când va dormi cel mare, cel mic va sta cu ochii maaari deschiși refuzând cel mai mic nani care ți-ar permite și ție să te răsfeți nițel, gen… să te speli pe dinți pentru prima oară săptămâna asta (chiar dacă e miercuri).

9. Îți vei da seama că o a treia mână ți-ar fi foarte utilă în perioada asta. Mai ales când într-o mână îl ții pe cel mic, iar la capătul celeilalte ții o linguriță pentru cel mare.  În timp ce mănânci.

10. Când printr-o minune se aliniază planetele și pentru câteva clipe poți să îți auzi gândurile, pisica va apărea de nicăieri și va începe o miorlăială sinistră fără un motiv anume care va declanșa iadul. Cel mic se va trezi în urlete speriat, iar cel mare va veni chiuind să prindă pisica. Consortul va declara sus și tare că mai rău de atât nu există, iar în acea clipa, inevitabil, cineva, undeva, va porni o bormașină.

***Radu și Horia sunt doi băieței zglobii, născuți la 2 ani, 2 luni și 2 săptămâni diferență.***

Alăptarea si intoarcerea la serviciu a mamei

Deși în România legile protejează foarte mult maternitatea (după cum am scris aici), țara noastră rămâne codașă la capitolul alăptare, cu un procent foarte mic (circa 12%) de copii alăptați exclusiv până la 6 luni, așa cum recomandă OMS. În fiecare an, în Săptămâna Internațională a Alăptării (1-7 august), se organizează și la noi diverse evenimente tematice pentru a ajuta mămicile să aibă acces la informație de calitate, în speranța că acest procent va crește în anii ce vor urma.

Anul acesta, săptămâna alăptării este dedicată mamelor care alăptează și lucrează, un subiect foarte drag mie, în condițiile în care și eu m-am întors la serviciu de 3 luni și alăptez neîntrerupt de aproape 14. Mai jos vreau să împărtășesc câte ceva din experiența mea mamelor care se pregătesc să se întoarcă la muncă și care au deja inima strânsă pentru că nu știu cum va continua alăptatul în condițiile în care vor lipsi aproape toată ziua de acasă.

După cum am mai scris aici, startul nostru în alăptare nu a fost deloc ușor. Dacă acum un an îmi propusesem să alăptez exclusiv până la 6 luni și apoi măcar până la un an, iată că  alăptez în continuare și sper să o pot face până la 2 ani sau, de preferat, până la autoînțărcare.

Deja de pe la 6 luni ale lui Radu am început să îmi fac griji legate de întoarcerea la locul de muncă. La acel moment am luat serios în considerare prelungirea concediului de creștere a copilului cu încă 6 luni fără plată, însă am hotărât să mai aștept câteva luni înainte de a lua o decizie. Într-un final, am decis să revin la lucru la 11 luni, așa cum îmi propusesem inițial. Motivele au fost și financiare, însă în special m-a făcut să mă hotărasc sentimentul că trebuie să găsim un echilibru, oricât ar fi de greu la început. Cu cât stai mai mult acasă cu copilul cu atât ai sta mai mult, iar adaptarea este cu atât mai grea cu cât trece mai mult timp.

Diversificarea  nu m-a încurajat deloc, în sensul că Radu nu a fost deloc un mâncăcios. Nici eu nu am insistat dacă el nu voia să mănânce, însă deja pe la 10 luni am început să intru în panică. Am fost sfătuită să nu îi mai dau să sugă ziua pentru a nu trece apoi printr-o schimbare bruscă sau să încep să îi dau lapte praf ziua. Am refuzat ambele variante și am decis să îmi ascult instinctul. Până în ultima zi de concediu al meu, Radu a fost alăptat la cerere.

De mare ajutor mi-a fost și grupul de susținere de pe Facebook Alăptarea și întoarcerea la locul de muncă. Am văzut acolo mămici care s-au întors la serviciu la 3-4 luni ale copilului și au alăptat exclusiv cu succes  până la 6 luni ale copilului, iar apoi în continuare. Determinarea și forța acestor mămici mi-au dat încredere. Pe de altă parte, majoritatea se întorceau, ca și mine, la 11 luni ale copilului și toate, absolut toate povesteau că a fost mult mai ușor decât se așteptau, că bebelușul s-a adaptat fără probleme. Aveam încredere că așa va fi, dar îmi era foarte teamă.

În ultimele zile de CIC m-a cuprins o panică asociată cu o ușoară depresie și am început să mă îndoiesc de mine. Mă gândeam că am greșit pentru că nu mi-am pregătit copilul, mă întrebam dacă nu ar fi trebuit să îi introduc lapte praf și, de ce nu, mă temeam foarte mult că lipsa mea de acasă va determina înțărcarea.

M-am întors la serviciu într-o zi de vineri pentru ca tranziția să fie mai lină. În acea zi și lunea următoare i-am lăsat copilului lapte muls, convinsă fiind că îi va fi foame. Din fericire, totul a fost fix ca la carte. Copilul s-a adaptat din prima, a mâncat solide cum nu mâncase niciodată, nu a cerut lapte în absența mea, nu a plâns nici măcar o clipă. Așa că nu a fost nevoie să îi mai las lapte. S-a adaptat extraordinar de repede și și-a creat o rutină nouă: când nu sunt acasă mănâncă solide, în clipa în care intru pe ușă...recuperează. Seara, noaptea și în week-end recuperează încontinuu :). Așadar, când sunt acasă cu el, Radu este în continuare alăptat la cerere.

Nu pot să zic că a fost ușor, însă nu e nici un capăt de lume. E greu, într-adevăr, să mergi la serviciu când te trezești noaptea din oră în oră să alăptezi (sau chiar mai des) sau când ai câte o noapte albă. Însă, în timp, te obișnuiești, îți găsești o rutină nouă și devii mai încrezătoare în tine și în copilul tău. Perioadele mai grele sunt mereu urmate de perioade senine, care te ajută să îți încarci bateriile și să îți regăsești echilibrul. 

Pentru mămicile care au hotărât să revină la serviciu mai devreme de 2 ani ai copilului, sfatul meu ar fi să aibă incredere în copiii lor, dar să se și pregătească psihic înainte. Părerea mea este că bebelușii sunt mult mai adaptabili decât noi, mămicile. De aceea, la noi trebuie să lucrăm puțin înainte. Pe mine m-au ajutat sfaturile psihologului G. Gaspar din interviul pe care îl puteți urmări aici, sunt câteva sfaturi foarte ușor de urmat care vă vor ajuta enorm, dar și susținerea și sfaturile altor mămici de pe grupurile de Facebook dedicate. Din proprie experiență vă spun că alăptarea continuată și după întoarcerea mamei la serviciu este cel mai bun lucru pe care îl puteți face, atât pentru voi, cât și pentru copil, în mod evident. Tranziția este astfel mult mai ușoară și mai puțin traumatizantă pentru toată lumea.

Sper din tot sufletul ca tot mai multe românce să își alăpteze copiii, chiar dacă au decis să se întoarcă la serviciu. Pentru că da, se poate! :)

Detalii despre evenimentele organizate cu ocazia Săptămânii Internaționale a Alăptării puteți găsi pe blogul Ralucăi.  

Alăptarea e iubire! :)

Curierul nu suna niciodata de 2 ori

Mai tineti minte ca era o vreme cand curierii sunau inainte sa vina? Si chiar veneau cand ziceau ca vin? Nu stateati cu inima cat un purice ca "5 minute doamna, acum parchez", ca sa apara dupa 6 ore? Pare ca au trecut o suta de ani, nu-i asa?

In vremurile "intunecate" de acum 7-8 ani, cand lucram eu in presa, curierii erau niste "bomboane". Sunau sa vada daca esti, unde esti, sa te intrebe la ce ora sa treaca, daca nu te gaseau sunau si a doua, a treia, a cinspea oara. In anul de gratie 2015, cand avem Black Friday in fiecare luna si comertul online e in floare, curierul...hahaha...curierul....Posta Romana e parfum :D. Nu te mai suna nici dracu, primesti mesaj cu "coletul va fi livrat azi intre orele 9 si 17", iti iei liber de la serviciu si faci matanii in speranta ca intr-adevar curierul sa apara AZI.

De cand stau acasa cu copilul, mi se livreaza colete aproape saptamanal. Vad curierii mai des decat imi vad prietenii sau rudele. Muuuult mai des, nici nu putem compara. Asa ca am dezvoltat deja o "relatie" ca sa zic asa. Cand primesc mesaj de la vanzator ca imi va livra coletul firma X, deja stiu la ce sa ma astept. Doi curieri apar cel putin o data la doua saptamani la usa mea:

1. Tipul de la Cargus. Genul smecheras de cartier, probabil are telefon care costa cat 3 salarii de curier, are lant de aur la gat si mesteca mereu guma. El suna, daaa, de fiecare data suna. Sa zica: da nu vreti sa ne intalnim pe undeva sa va dau coletul? Va sun io cand sunt in zona. Il suna pe sot, sa nu credeti alte alea. Da frate, cum dracu sa imi livrezi coletul?? Ca doar nu de-aia platesc transportul. Hai sa ne intalnim pe undeva, de preferat la tine acasa, nu? Ca sa nu te mai deplasezi. Daca nu ii iese aia cu "hai sa ne intalmim pe undeva" incearca o negociere: dar macar coboara tu (nu ne adresam cu pronumele de politete, nu mai e la moda) sau...nu poti sa cobori macar sa imi tii usa de la intrare??? Cum de obicei aude un "nu sunt acasa, e sotia, nu poate cobori ca are copil mic", ma fericeste pe mine musiu aratandu-si mutra la usa mea. Cu o atitudine miserupista, usor nervos ca totusi ca a urcat pana la UNU, imi tranteste coletele in prag. Noroc ca de cele mai multe ori comand scutece :D, cele cateva colete mai fragile au supravietuit ca prin minune.

Cel mai tare a fost intr-o sambata. Asteptam un colet important, am primit mesaj ca se livreaza pana in ora 14. Noi aveam treaba in oras cu bebe, am amanat-o pe dupa-amiaza din motive de asteptat curier. Se face 1, se face 2, trece 2. Ma apuca nervii. La 2 jumate sun la numarul din mesaj. Imi raspunde o voce de om deranjat sambata dupa-amiaza. Ii explic ce si cum. Raspuns: haideee maaah, ca sunt si eu la masa. Mai avea sa bage un "ce plm" si era clara treaba. Nu vreti sa stiti ce a fost la gura mea. In 10 minute era la usa cu coletul. Incep sa cred ca suntem vecini.

2. Tipul de la Fan Curier. E nou, tipul de dinainte era cea mai joasa forma de viata existenta. El, insa, e preferatul meu. Are atata bun simt saracu ca mi se face mila. Se vede ca e la inceput. Il vad de la geam cand coboara coletele din masina, se chinuie sa le tina oricat de voluminoase ar fi, nu se indura sa le lase pe jos, in praf. Inca de la prima vizita, el a facut conversatie. Prima oara cand mi-a adus niste colete cu (da!) scutece, imi zice: "Da mereu e asa cuminte?". Eu: nuuu, de obicei plange toata ziua.  Ma priveste incurcat, inchid usa. In spatele meu, pisica. Bun, el vorbea de pisica, eu de copil. Ne-am lamurit la a doua livrare, inainte de Mos Nicolae, cand a venit la usa cu HO-HO_HO!!! M-a intrebat cum e cu copil, i-am zis ca greu, a zis ca el mai asteapta. Azi era cam morocanos, m-a intrebat doar ce mai fac, cred ca se "fancuriereste" si-asta.

Cam asa cu curierii. Cine zice ca doar la Posta te "distrezi"?

Drepturile angajatei gravide

Inainte de a ramane insarcinata am cautat sa ma informez cat mai bine despre drepturile angajatei gravide pentru a sti  la ce sa ma astept. Conteaza foarte mult sa iti cunosti drepturile in relatia cu angajatorul, mai ales in Romania, unde mediul privat nu este tocmai prietenos cu angajatul. Am vrut ca atunci cand voi astepta un copil sa beneficiez de confortul psihic al unui loc de munca stabil, cu un angajator care respecta legea.

Cel mai mult m-au ajutat postarile de pe blogul Mirunei, le puteti gasi aici si aici. Miruna lucreaza in HR, este mama, explica foarte bine si pe intelesul tuturor, zic eu. Cele doua articole sunt  foarte bine structurate, iar pentru mine au reprezentat principala sursa de informatie in perioada in care am fost insarcinata. Eu nu sunt profesionist in resurse umane, insa mai jos gasiti cateva informatii si sfaturi inspirate de experienta mea.

In primul rand, doua sfaturi. 1. Daca planificati o sarcina, asigurati-va ca angajatorul vostru respecta legea (aveti contractul de munca inregistrat la ITM, angajatorul plateste darile catre stat etc) si ca la data nasterii copilului veti intruni conditiile acordarii concediului de crestere a copilului, daca va doriti sa beneficiati de acest concediu (conditiile le gasiti tot la Miruna). 2. Informati-va despre drepturile angajatei gravide si cereti sa beneficiati de ele. Din fericire, statul roman asigura niste drepturi mamelor si viitoarelor mame si ar fi pacat sa nu profitati de acestea. Ganditi-va ca o sa cotizati la bugetul de stat timp de cel putin 40 de ani si ca o sa aveti una sau poate doua sarcini. Macar ceva sa primim inapoi, nu? Sfatul meu este sa nu aveti retineri in a va cere drepturile, sa nu va ganditi ca sefii sau colegii se vor uita chioras daca cereti reducerea programului de lucru, spre exemplu. Va datorati voua si viitorului copil sa aveti mai multa grija de voi in perioada aceasta si sa puneti sanatatea si linistea voastra pe primul loc, nu sarcinile de serviciu. Nu va va ridica nimeni nicio statuie daca ramaneti zilnic peste program cu burta la gura.

In al doilea rand, pentru a beneficia de drepturile care se acorda angajatei gravide, trebuie ca mai intai sa anuntati in scris angajatorul despre starea voastra. Alegerea momentului anuntului va apartine, insa incercati sa evitati extremele: nu anuntati de indata ce ati facut testul (este de preferat ca pana si apropiatii sa afle dupa ce au trecut 3 luni, cand sarcina este considerata viabila), dar nici cand toata lumea deja s-a prins si sarcina voastra este un fel de secretul lui Polichinelle. Pentru a fi luata in evidenta ca salariata gravida, trebuie sa trimiteti/depuneti la HR o instiintare insotita de un document/adeverinta de la medicul de familie/specialist. Sfatul meu ar fi ca, odata trimise documentele, sa cereti dovada inregistrarii lor, pentru a nu avea surprize neplacute. Mai jos aveti modelul de instiintare folosit de mine. De asemenea, trebuie sa stiti ca angajatorul este obligat sa pastreze secretul sarcinii voastre pana cand aceasta va deveni vizibila. Daca acesta este un punct sensibil pentru voi (nu vreti sa spuna seful in sedinta colegilor inainte sa o faceti voi), puteti mentiona acest lucru in notificare, pentru a fi siguri ca nu uita nimeni de acest aspect.

Domnule director,

Subsemnata, ...., angajata la xxx, in functia de xxx, posesoare a C.I. seria xx nr. xx, eliberata de xxx, la data de xx, C.N.P xx, va aduc la cunostinta faptul ca sunt insarcinata in …. saptamani/luni.

Prin prezenta cerere, va rog sa luati in evidenta situatia mea, respectand normele metodologice de aplicare a prevederilor OUG nr. 96/2003 privind protectia maternitatii la locul de munca, precum si toate normele legislative in vigoare.

Totodata, conform OUG nr. 96/2003, art. 7, alin. (1), va rog sa transmiteti copii ale documentelor atasate care atesta starea mea fiziologica de graviditate catre medicul de medicina muncii si Inspectoratul Teritorial de Munca.

Va atasez adeverinta eliberata de medicul ginecolog / de familie …….. in data de …………

Iata, mai jos, drepturile de care puteti beneficia :

1. Reducerea programului de lucru cu o patrime, cu mentinerea drepturilor salariale, la recomandarea medicului de familie sau a medicului specialist. Eu am primit o recomandare de la medicul de familie, pe care am trimis-o la HR insotita de urmatoarea cerere:

Doua comentarii: angajatorul nu trebuie sa aprobe aceasta cerere, el este doar notificat; nu exista o regula privind numarul de saptamani de sarcina de la care puteti beneficia de reducerea de program, este strict in functie de cum va simtiti si in functie de ce va recomanda doctorul - puteti cere program redus inca de la inceput daca aveti nevoie.

De asemenea, trebuie sa stiti ca puteti beneficia de program redus si daca alaptati copilul si va intoarceti la serviciu.

2. Dispensa pentru consultatii prenatale. Angajatorul este obligat sa acorde angajatei gravide 16 ore libere pe luna pentru efectuarea consultatiilor prenatale care nu se pot face in afara programului de lucru. Baza legala este OG 96/2003. Trebuie facuta o cerere insotita de recomandarea medicului, iar angajatorul are dreptul de a cere dovada prezentarii la control. Cele 16h pe luna sunt platite integral de catre angajator. Eu nu mi-am cerut acest drept pentru ca mi s-a parut prea complicat, angajatorul cerea justificare scrisa si adeverinta si n-am vrut sa imi stresez toti doctorii pe care i-am vizitat in timpul sarcinii (ginecolog, de familie, endocrinolog in cazul meu). De la alte mamici stiu ca s-au inteles pur si simplu cu angajatorul sa aiba 2 zile libere pe luna fara a fi nevoie de justificari. Depinde asadar si de angajator, e bine sa verificati exact atitudinea si pretentiile acestuia in aceasta situatie.

3. Schimbarea conditiilor de munca. Angajatorul este obligat, la cererea angajatei gravide si in urma avizului medicului de medicina muncii, sa schimbe conditiile de munca ale angajatei care lucreaza intr-un mediu care ii poate afecta sarcina. De asemenea, nu puteti fi obligate sa prestati munca de noapte.

4. Concediul de maternitate (concediul de sarcina si lauzie) - maxim 126 de zile calendaristice de concediu medical care se poate acorda pre si post natal in functie de cum doriti, singura obligativitate fiind cea a efecturarii a minim 42 de zile de concediu postnatal pentru a putea beneficia de concediu pentru cresterea copilului. De obicei, medicii de familie sfatuiesc gravidele sa imparta in mod egal cele 126 de zile, 63 prenatal si 63 postnatal, insa puteti sa personalizati impartirea in functie de nevoile voastre. E important sa va faceti calculele astfel incat sa nu riscati sa nu efectuati cele 42 de zile obligatorii de postnatal. Eu mi-am luat o marja destul de mare; astfel, am calculat 42 de zile peste saptamana 42 de sarcina, care ar fi fost practic maximul. Nascand insa in saptamana 37, am avut destul de putine zile de prenatal, circa 100 au fost de postnatal. Important! Pentru aceste 126 de zile veti fi cel mai bine platita, deoarece se calculeaza ca 85% din venitul brut pe ultimele 6 luni, la care se plateste  doar CAS la salariul minim pe economie. Asadar pentru cele 4 luni de pre/post natal veti primi o suma considerabil mai mare decat salariul vostru net. Gasiti aici un calculator pentru indemnizatia de maternitate, la mine s-au potrivit perfect sumele. Nu uitati ca medicul de familie elibereaza lunar concediul medical pana la finalizarea celor 126 de zile si ca aveti obligatia de a depune aceste documente in fiecare luna la angajatorul vostru. Un alt aspect foarte important si mai putin cunoscut este ca aveti dreptul la concediu de odihna aferent celor 126 de zile de concediu de maternitate, fiind, pana la urma vorba despre un concediu medical. Practic pana la finalizarea celor 126 de zile aveti toate drepturile ca angajat, inclusiv dreptul la concediul de odihna. Calculati cate zile de concediu de odihna va revin tinand cont de acest aspect, verificati cu specialistul HR; sfatul meu ar fi sa le luati inaintea concediului de maternitate, pentru a fi siguri ca nu le veti pierde apoi.

5. Concediul de crestere si ingrijire a copilului (CIC) - pana la 1 an, 2 sau 3 (in cazul copilului cu handicap). In articolul la care am facut trimitere gasiti tot ce aveti nevoie in materie de legislatie, respectiv ce conditii trebuie indeplinite pentru a beneficia de acest concediu, cum se calculeaza indemnizatia, cand trebuie depus dosarul si ce trebuie sa contina.

Pe scurt, va scriu si eu aici cateva aspecte importante. In primul rand, dosarul pentru CIC se depune la Directia pentru Asistenta Sociala a primariei de care apartineti (daaa, veti fi asistate social, ca tare la moda a fost termenul asta in lunile trecute :D) cel mai devreme dupa terminarea concediului de maternitate (cele 126 de zile). Aveti 60 de zile ca termen de depunere. In cazul in care le depasiti indemnizatia nu se mai acorda din prima zi dupa terminarea concediului de maternitate, ci de la data depunerii. Practic, inainte de incheierea concediului de maternitate, voi veti face o cerere angajatorului pentru suspendarea contractului de munca pentru 1/2 ani pentru a intra in CIC. Angajatorul va va elibera o adeverinta de venit pentru calculul indemnizatiei de maternitate (puteti lua modelul de la primaria de care apartineti), precum si o decizie de suspendare a contractului. Cu aceste documente si cu celelalte cerute (in functie de primarie) veti pregati dosarul pentru indemnizatia de crestere a copilului.  

Cum se calculeaza? E simplu: 85% din media veniturilor nete pe cele 12 luni anterioare lunii nasterii copilului, cu plafonare la maxim 3400 RON pentru 1 an si 1200 RON pentru 2 ani. Atentie! Concediul de un an nu inseamna ca va veti intoarce la serviciu cand copilul vostru va implini un an. De ce? Mai nou, legea obliga tatal sa ia o luna de CIC, doar in cazul in care intruneste conditiile. Evident, majoritatea taticilor renunta la acest drept, insa acesta nu se transfera mamei, ci practic se pierde o luna. Mai mult, pentru a beneficia de stimulentul de insertie (detalii mai jos), trebuie sa va intoarceti la serviciu cu cel putin o zi inainte de implinirea varstei de 11 luni a copilului. Important! Atunci cand depuneti dosarul pentru CIC veti opta intre concediu de un an sau de doi. Nu va puteti razgandi pe parcurs, asa ca sfatul meu este sa va ganditi bine si sa fiti sigure ca v-ati facut bine calculele. Cu toate astea, daca ati optat pentru un an de CIC, legea va permite sa prelungiti concediul cu pana la un an, fara plata insa. Faceti calculele si analizati optiunile inainte sa luati o hotarare!

Odata depus dosarul, trebuie sa stiti ca va dura ceva - o luna, doua, trei...in functie de primarie, pentru a fi solutionat. Veti primi acasa o decizie prin care vi se va comunica daca vi s-a aprobat cererea si care este cuantumul indemnizatiei - puteti face contestatie in 30 de zile daca suma este eronata. Indemnizatia va fi virata dupa 2-3 luni de la depunerea dosarului. Veti primi banii si pentru lunile din urma, dar trebuie sa va faceti niste calcule pentru ca vreo 2 luni nu veti primi nimic, fix in perioada in care aveti cea mai mare nevoie.

6. Concediul de risc maternal - aici scriu doar teoria pentru ca nu am beneficiat: este un concediu ce se poate lua de catre angajatele gravide, care au nascut recent sau care alapteaza, are o durata de maxim 120 de zile, iar indemnizatia se calculeaza astfel: 75% din media veniturilor pe ultimele 10 luni, nu se plateste CAS.

7. Stimulentul de insertie - se acorda de catre stat mamicilor care se intorc mai devreme la serviciu, astfel: 500 de lei pe luna pana la implinirea varstei de 2 ani a copilului pentru mamele care au optat pentru CIC de 1 an si revin mai devreme la serviciu.

In principiu acestea ar fi principalele drepturi de care beneficiaza o salariata gravida in Romania. Exista posibilitatea sa aveti stipulate si altele (cum ar fi acordarea unei prime la nastere) in regulamentul intern al companiei sau in contractul de munca.

LE: Am simtit nevoia unei adaugiri dupa ce am publicat aceasta postare:). Parerea mea personala este ca stam destul de bine in ceea ce priveste drepturile angajatei gravide. Si mai bine am sta daca s-ar aplica peste tot, ceea ce stim prea bine ca NU se intampla in majoritatea cazurilor. De cele mai multe ori, doar ca angajat la stat sau la o firma mare poti sa ai certitudinea ca iti vor fi respectate toate drepturile, si nici macar acolo de fiecare data. Sunt multe firme in Romania care practica evaziunea fiscala - adevaratul sport national - si cei care resimt asta sunt oamenii, angajatii in primul rand, ca sa nu mai vorbim de bugetul de stat.
Mai mult, eu personal consider ca mamicile cu venituri peste medie sunt oarecum discriminate de plafonul de 1200 de lei pentru CIC de 2 ani. Pana la urma, cotizam destul de mult la fondul de asigurari sociale, nu? Consider ca macar atat am merita inapoi. Mai mult, nu exista o infrastructura specializata care sa iti ofere alternative odata cu intoarcerea la serviciu la 11 luni ale copilului. Accesul la o cresa de stat in Bucuresti, spre exemplu, este aproape imposibil, sunt 2-3 crese la cateva sute de mii de locuitori ai unui sector. Alternativa unei crese private sau a unei bone este atat de costisitoare incat uneori te intrebi daca mai e avantajos financiar sa te intorci la serviciu mai devreme de un an:). Sunt multe de spus aici, promit ca voi reveni cu o postare care sa includa o comparatie cu alte tari europene, precum si parerea mea despre cum statul roman ar putea incuraja natalitatea, in conditiile in care scaderea ei reprezinta o problema de interes national pe care se pare ca nu o vede nimeni.