Ultima zi

9 martie 2020, luni, ploaie

Am ajuns la gradinița copiilor mei devreme, pe la 4 și jumătate, după o zi ploioasă, ciudată, sacadată, în care alergasem în mai multe părți pentru a porni câteva proiecte personale. Pe măsură ce înaintam în zi aveam tot mai puternic sentimentul unei zădărnicii, al alergatului în gol, al unui sfârșit de lume. Apărusera deja primele cazuri de Covid și eram, cu toții, într-o stare de așteptare. O senzație de drôle de guerre. Asteptam cu toții, dar parcă nu știam ce. Liniștea dinaintea furtunii.

Înainte să merg după copii am intrat într-un supermarket după câteva mărunțișuri. Era gol, o liniște ca de mormânt. După ce am plătit, liniștită, fără să fi avut pe nimeni în față, am simțit cum vin. Ca momentul ăla de îngheț din filmele de groază. Veneau oamenii cu cărucioarele pregătiți de provizii serioase, de carantină. Deja nervoși, încrâncenați, deși magazinul era gol. Tensiunea era în aer, se simțea grea și acidă. Am trecut razant pe lângă zecile de ”invadatori”, cu senzația ca am evitat apocalipsa, apoi am mers, încet, prin ploaie, pe jos, până la grădinița copiilor mei.

Bucuroși ca am ajuns mai devreme, băieții s-au echipat rapid ca să ieșim în curtea grădiniței unde aveau, alături de mine, acces nelimitat la noua minunăție a locului de joacă, tiroliana. Ploua încă mărunt, era frig si eram singuri. În mod normal i-aș fi grăbit, le-aș fi zis că plouă și lăsăm pe a doua zi joaca și tiroliana dar, în acel moment, am simțit, am știut ca nu va mai fi un mâine la fel. Așa că am tăcut și m-am așezat pe bancă, privindu-i și tremurând în hainele subțiri complet nepotrivite vremii. Pentru ei era încă totul normal și firesc, deși eu simțeam ca acela era ultimul moment de firesc pentru foarte multă vreme.

 

Așa că am stat acolo, înghețată pe bancă, savurând un moment pe care îl simțeam unic și suspendat în timp. Pe o vreme câinească, singuri la locul de joacă, băieții mei scormoneau pământul dupa râme, le studiau, le adunau și le dădeau drumul. Îi priveam și îmi doream să înghețe și timpul, să rămânem acolo, suspendați în clipă, bucurându-ne inocent de viață și de natură. Au fost 90 de minute, dar m-am încarcat cât pentru 90 de zile.

Cu un nod în gât și fără să îmi mai simt membrele înghețate, am plecat cu o senzație de început de sfârșit în stomac. O oră mai târziu, ni se confirma ceea ce oricum intuisem, se închideau școlile, marcând practic începutul celei mai bizare perioade din viața noastră. Din acel moment, viața noastră, a tuturor, s-a schimbat complet și nici acum, după 8 săptămâni, nu știm când sau dacă vom mai avea vreodată viața de dinainte.

Ce a fost, ce va fi, unde vom ajunge, care va fi fost scopul…doar timpul ne va spune.

Ce e cert e ca printr-un soi de traumă trecem cu toții, indiferent cât de afectați suntem, personal, financiar, fizic sau psihic, de cât de mult ne-am temut în perioada asta sau nu, de cât de cuminți sau de rebeli am fost, cât de mici sau mari au fost spațiile unde ne-am petrecut izolarea, cât de singuri am fost. Ne-am dat seama cât suntem de fragili, cât de fragilă e lumea noastră, mica noastră fericire, cât de insignifianți pe harta lumii putem deveni într-o fracțiune de secunda. 

Am trecut și eu, ca toată lumea, prin tot felul de stări. Mai întâi teamă, apoi disperare, tristețe, revoltă, resemnare și toate miile de nuanțe care vin cu ele. 

Azi e tot luni, tot plouă, suntem la 8 săptămâni distanță de acea ultimă zi de normalitate care ne-a fost dat să o trăim. Privim, resemnați, pe geam, ascultăm mai rar știrile, ne facem din ce în ce mai puține speranțe. Râmele sunt tot acolo, scot capul după ploaie, neștiutoare, fără să știe dacă vor sfârși pe talpa unui pantof sau în mâna unui baiețel curios, cu ochelari...

(foto din arhiva personală, copyright Dana Șerban)

Concediile cu copii – a fi sau a nu fi 😊

Am tot citit/auzit vara asta tot felul de comentarii despre concediile cu copii mici, de multe ori în perspectivă negativă (concediile cu copii nu sunt concedii, daca îi luăm cu noi nu ne odihnim, unde sunt concediile de dinainte –suspin melancolic- și așa mai departe), așa că am decis să împărtășesc un pic din experiența și, de ce nu, din viziunea noastră, de părinți care călătoresc cu copiii (lor).

Ce-i drept, înainte să avem copii, adică pana pe la 30 de ani, nu am fost mari călători. Nici nu ne pasiona așa mult, nici nu veneam cu o cultură a călătoritului din spate, nici nu prea se aranjau lucrurile în ceea ce privește timpul sau finanțele (pentru generația noastră a fost mai greu între 20 și 30 de ani decât e acum, trebuia sa facem economii ca să ne luăm mașina/casă etc), așa că mereu am pus călătoriile pe un plan secund, ascultând poveștile altora și fără să ne gândim prea mult la asta. 

Apoi, cu primul copil, am avut fricile inerente proaspeților parinti care, din nou, ne-au ținut pe loc, la  propriu. În prima sarcină abia dacă am avut curaj să plec un weekend la munte (cu întreg dosarul medical dupaă mine și un research riguros despre unde aș putea merge în caz de urgență), iar când copilul a aparut mă temeam pentru fiecare microb adus de un musafir curios sau de un copil mai mare prin parc, așa că ideea unei călătorii nici nu era luată în calcul. Abia dupa un an ne-am făcut curaj să plecăm în câteva locuri din țară, cu multe precauții și temeri. 

Odată cu a doua sarcină, însă, a apărut și dorința de evadare. Deja stătusem prea mult. Mi-am luat inima în dinți și am plecat,  « foarte » gravidă și cu un copil de 2 anișori la mare pentru o săptămână. Nu m-a mai speriat nici soarele, nu m-am mai gândit la toate pericolele și duși am. A fost cea mai linistită și însorită vacanță de până atunci, așa că am prins și gustul și curajul. Ce-i drept următoarele nu au mai fost liniștite, însă ne-am obișnuit treptat și așteptările au tot scăzut, astfel încât am reușit să ne bucurăm de fiecare plecare cu cei mici. Probabil ne-a ajutat oarecum și lipsa experienței anterioare, în sensul că nu aveam cum sa fim nostalgici după o vacanță sau un city break în doi pentru ca nu prea am avut parte de așa ceva, experiența noastră de călători a început și a continuat în acelați timp cu statutul de părinți de doi.

De trei ani de când avem doi copii, am plecat destul de des, atât în țară cât și în afară, am facut drumuri lungi și foarte lungi, cu mașină, tren sau avion, ne-am bucurat de toate și am învățat de fiecare dată. Și din experiență, și unul de la altul, dar cel mai mult de la copiii noștri. Ne-am adaptat mereu și planurile și așteptările din mers, iar flexibilitatea și asteptările scăzute cred ca sunt elementele esențiale atunci când călătorim cu copiii. Chiar dacă noi ne-am întors mai mereu destul de obosiți, bucuria lor și felul în care își amintesc și povestesc despre experiențele de mici călători în devenire fac ca totul să merite. Nu o să mint să spun că e ușor sau că nu ne zicem, în gand, cel puțin o dată în timpul unei călătorii « ce a fost în capul nostru », însă panica și oboseala trec repede, rămân însă amintiri frumoaseși multă bucurie.

(Probabil deja ați ridicat o sprânceană și ați început să vă gândiți : aha, sigur au copii cuminți de își permit așa ceva. Ei bine, cei care ne cunosc personal știu prea bine că ai noștri copii sunt cel mai departe posibil de conceptul (abstract) de « copil cuminte », așa că misiunea noastră de părinți nu este niciodată ușoară. Avem doi băieței cu personalități extrem de puternice, foarte diferite, și alături de care învățăm și noi, zi de zi.)

O sa încep astfel o mini serie, în care o să vă povestesc pe unde am fost și ce am făcut cu copiii, în speranța că va fi de folos celor care plănuiesc călătorii cu cei mici, dar și că voi încuraja astfel mulți părinți să plece în vacanțe împreună cu copiii lor și să se bucure alături de ei de cat mai multe experiențe interesante. 

Înainte de a va povesti cum a fost la Viena (de două ori iarna cu avionul si o data vara cu mașina- 😊 stay tuned 😊), inchei acest mic articol introductiv cu câteva sfaturi pentru părinții « începători » în ale călătoritului cu copiii. Sunt practic niște concluzii la care am ajuns după trei ani și un pic și care sper să vă inspire :

1. Nu vă fie frică ! (vorba filmului, they can smell fear). Sau, mai pe românește, copiii preiau foarte mult din stările și emoțiile părinților, așa că nu vă mirați că asistați la tantrumuri peste tantrumuri dacă voi sunteti agitați și nervoși. Ei sunt, până la urmă, oglinda noastră.

2.  Povestiți-le despre locurile unde veți merge, cum va fi drumul, ce vor vedea acolo.  Cereți-le părerea și faceți planuri împreună cu ei (atunci când vârsta le-o permite, desigur). Puteți folosi și cărți ajutătoare pentru primele experiențe (de exemplu, călătoria cu avionul).

3. Alegeți locuri de cazare baby friendly, unde infrastructura și diversele detalii la care cu siguranță nu v-ați gândit înainte de copii vă vor ajuta, nu vă vor încurca. De exemplu, de când cu copiii, eu evit hotelurile care au gresie pe jos în camera (la mare este des intalnită), având în vedere că pot cadea din pat indiferent câte bariere am ridica noi. La acest aspect nu mă gândisem niciodată înainte de a avea copii. În același stil, caut mereu locuri unde putem să și mâncăm, cel puțin micul dejun, ca să evităm drumuri în plus. Mai adaug și o privire asupra condițiilor hotelului sau pensiunii. Oricat ar fi de ciudat, nu toate acceptă copii. În plus, mă uit mereu la pozele camerelor, să fie cât mai puține lucruri cu potențial periculos sau pe care le-ar putea strica.  De obicei alegem cazare de nivel mediu, marcată ca fiind potrivită pentru familii.

     4. Faceți muncă de cercetare, căutați articole și cereți sfaturi părinților care au mai fost în locurile respective. Există câteva bloguri specializate pe călătorii cu copii (Minicalatorii.ro, familiahaihui.ro sunt două bloguri pe care eu personal le urmăresc, dar mai sunt și altele), există grupuri de Facebook (Mamici și burtici în vacanță, de exemplu), există secțiune de comentarii pe Booking și pe TripAdvisor de unde vă puteți face o idee. Fiți însă atenți și la vârsta copiilor, există diferențe mari de la 2 la 3 ani, darămite de la 3 la 6-7. Așa veți fi siguri că alegeți activități și obiective potrivite vârstei copiilor. Evident, copiii sunt diferiți, unii pot sta 7 ore într-un loc care le place, alții se plictisesc repede, nu va așteptați ca experiențele să fie identice, nici măcar când copii sunt frați.

       5. Informați-vă de dinainte despre chestiuni logistice și specifice fiecărei țări. De exemplu, în prima călătorie în străinătate cu copiii, ne-am trezit ieșind din aeroport și neștiind ce autobuz să luăm spre hotel. Cumva uitasem acest detaliu, cu gândul că vom vedea noi la fața locului. Ei bine, într-un fel vezi la fața locului când ești doar tu cu un rucsac și în alt fel atunci când ai un copil în marsupiu, unul de mână, cel mai probabil vorbind non stop, dar și toate bagajele familiei împărtțite între cei doi părinți. Așa că ne-am învățat lecția și nu am mai plecat nepregătiți. De asemenea, țineti cont că în multe țări nu exista magazine care să fie deschise duminica sau seara, iar programul restaurantelor nu este unul cu care sa fim obisnuiți in România.

6. Fiți flexibili în ceea ce privește programul și nu neglijați nevoile copiilor (copiii vor avea totuși nevoie să mănânce sau să doarmă la anumite ore chiar dacă sunteți doar pentru o zi în orasul x și ați vrea să vedeți 10 muzee). Aici pe mine m-a ajutat enorm purtarea celui mic, pentru ca el a  putut să îți facă liniștit somnurile în  timp ce noi ne plimbam cu frățiorul lui. 

7. Alegeți în primul rând activități pentru ei și bucurați-vă și voi de ele. Ok, nu vom merge să vedem Luvrul sau vreun muzeu de artă modernă cu un copil de 2-3 ani, însă vom putea merge la zoo sau la un muzeu de istorie naturală sau orice altceva le trezeste interesul. Ne vom bucura și noi, adulții, cu siguranță. 

8.Nu vă încrâncenați să faceti x lucruri sau să vedeți y obiective turistice. Nu de alta, dar evitați frustrări sau dezamăgiri. Da, dacă erați singuri poate vedeați 5 obiective pe zi, însă cu copiii fiți siguri că mai mult de 1 sau 2 nu veți putea vizita. Însă e important să vă bucurați de ceea ce faceți și vedeți împreună, fără vreun obiectiv nerealist.

9. Dacă ați călătorit mult înainte de copii, mergeți și cu ei în locuri care vouă vă sunt cunoscute deja, vă va fi mai ușor să vă organizați și veți fi și mai puțin stresați. Treceți prin filtrul de părinți ceea ce ați văzut și alegeți ce ar fi mai potrivit pentru familia extinsă sau, cum îmi place mie să spun, întregită 😊.

       10.  Faceți multe poze, sunt cele mai de preț suveniruri 😊.

*10 bis.  Aveți doar vreo 18 ani (maaaaxim) de călătorit cu copiii voștri. Pentru călătorii singuri sau în doi ați avut timp înainte de ei, veti avea mult timp și după ce nu vor mai vrea să plece cu voi (moment care va apărea mai repede decât ne imaginam). Nu irosiți timp prețios și luați copiii cu voi în vacanțe 😊.  Cand tragi linie contează amintirile împreună, nu liniștea de care v-ați « bucurat » cateva zeci de zile pe an.

La multe călătorii plăcute !

(foto din arhiva personală, Milano, 2017, copyright Dana Șerban)

Cu o floare (de gunoi)...

Îmi amintesc, când eram copil, cum tata stătea pe balcon să fumeze. Locuiam la etajul 3 din 4, într-un bloc micuț dintr-un oraș minuscul. Fuma lung și liniștit, iar chiștoacele le stingea și le îndesa în crăpăturile din peretele balconului. Le aduna mama. Din când în când, îl auzeam strigând: ”hei, prietene, ia aia de acolo, nu aruncăm pe jos, nu suntem animale, ce dracu”. De la înalțimea blocului scund, tata scruta bucațica noastră de cartier și făcea ordine, ca un general în rezervă.

Când mergeam cu mașina si vedea o sticla sau altceva în mijlocul șoselei, tata oprea, se dadea jos si lua gunoiul. Dacă, Doamne ferește, cineva nu e atent, se sperie si face accident? ”Lasă, îl iau eu de aici, că nu-mi cad mâinile”.

Iarna, tata își lua lopata în spinare, haine groase si ponosite, căciulă și mănuși. Ieșea la dat zapada. Și dădea, dădea cu orele. Se întorcea ud tot de transpirație, cu promoroaca în mustăți, dar cu privirea înviorată. Uneori zăcea apoi cu zilele de durere de spate, dar ce conta, trebuia să își facă datoria față de comunitate. Uneori era singurul care ieșea, alteori mai ieșeau și alții.  Erau vreo 7-8 scări de bloc puse într-un cerc deschis către stradă și biserică, acel miez de cerc era al tuturor. Trebuia ținut curat, ca o curte de oameni gospodari.

Nu am aruncat niciodată nimic pe stradă, nu am lăsat gunoi în urma mea în niciun loc. Așa am fost mereu, nici nu am conceput să fac altfel. 

Nu mai stau de mulți ani în orașul minuscul, stau în capitală, cel mai murdar oraș pe care l-am văzut in viața mea.

Cât de mizerabil e însă Bucureștiul, nu am observat decât atunci când am avut copii. Părinții știu prea bine, perioada aia minunată, când boțul de om începe să mișune și să descopere tot ce îl înconjoară. Nu stăm la țară, așa ca prichindelul nu descoperă iarba, gâza, colbul și porcul. Stăm în capitală, așa că descoperă chiștoacele de țigări, rahatul de câine, sticlele de bere sau de poșircă ieftină, paharele de plastic, PET-urile, pungile, cojile de semințe, ambalajele soioase de șaorma, pungile de chipsuri și tot ce mai lasă trăitorul  de capitală în urma lui. Când e copilul mic, începi și tu să te uiți mai mult pe jos și le vezi pe toate, stai numai cu ”mami, nu” în gură, deși toate cărțile de parenting îți spun că ”nu” e baubau. La naiba, autorii ăia de teorii de parenting nu au trăit în România. Și stai, și scrutezi, și iei din mâna copilului de sute de ori, explici, arăți, te trec toate apele când ai clipit și cel mic e deja cu un chiștoc în mână, înjuri în gând toți nesimțiții care aruncă, toți leneșii de la salubrizare care doar mangâie cu maturicile gunoiul ridicând praful, te uiți urât la toți proprietarii de patrupezi care nu aduna rahatul propriilor animale si ajungi să îi urăști, sincer, pe toți, deși unii, săracii, poate chiar adună după ei. Te gândești ce prost ai fost că nu te-ai mutat la casă lângă oraș, aia era, în trafic când e musai oricum stai, măcar stăteai în curtea ta și nu miroseai gunoiul nimanui. Te uiți către copil, el e vesel, tot un zâmbet, pentru el totul e o jucărie, fiecare chestie colorată pe care o gasește pe drum, iar agitația ta când pune mâna pe ceva doar îl amuză.

Timpul trece, copilul crește, gunoiul se înmulțește. ”Mami, de ce trăim într-un oraș atât de murdar?”, mă întreabă ingenuu puștiul meu de 5 ani, în drumul spre parc. ”Că sunt mulți oameni needucați, mami”, răspund eu, cu privirea întunecată. ”De ce nu sunt educați, mami?” Nu știu ce să îi răspund. ”Când mă fac mare, vreau sa trăiesc la Viena, mami”. Îmi dau lacrimile aproape, mă așteptam să spună că vrea să se facă gunoier, nu la asta. ”Da, mami, când vei fi mare poți să alegi să locuiești unde vrei, puiule”, răspund cu vocea gâtuită . Îmi vine să plâng și să urlu de furie. În ce lume trăim, un copil de 5 ani e mai cerebral decât o sută de adulți. ”Mami, să faci poze la gunoi și să le trimiți președintelui, da?” Îmi vine să râd și să plâng în același timp. ”Fac, mami, fac. O sa le trimit primarului, președintele nu are ce face.” 

Din fericire, copiii mei au avut norocul să vadă și alte țări, alte orașe. Nicăieri nu am văzut gunoi pe jos. Știu că nu sunt câini cu covrigi în coadă nicăieri, există și alte capitale murdare, însă majoritatea orașelor sunt curate, iar copiii mei, care au văzut și ei câteva locuri în cei câțiva anișori, observă extrem de ușor asta. ”Uite, mami, fă poză si aici. Să îi trimiți primarului, da?”...

De la o vreme, am început să mai adun câte ceva. O sticlă, un ambalaj, doua trei lucruri la fiecare ieșire prin parc. Îmi zgârie retina să văd, printre copacii bătrâni, prin iarba vie, câte o urmă urâtă a omului. Nu îmi propun să ma substitui gunoierilor, dar nu mă pot abține. Măcar un lucru ridic și pun în coșul de gunoi. Copiii mă văd, vor să adune și ei, recunosc că nu îi las, le promit că atunci când vor mai crește vom participa la acțiuni de voluntariat și vor putea strânge gunoiul într-un echipament adecvat. Se bucură și se entuziasmează. Sunt cei mai fericiți atunci când au ceva de aruncat la coș. ”Mami, să trimiți poză primarului, da?”...

Eu stau la etajul unu. Într-un bloc uriaș. Nu mă uit pe geam, e suficient că urcă rapid tot zumzetul mustind de înjuraturi al străzii, tot mirosul împuțit al șaormeriei de la parter, tot praful și toate gazele de eșapament ale mașinilor care stau într-o perpetuă coloană, la orice oră din zi și din noapte. La un moment dat, am stat pe balcon câteva minute, cred ca maxim două-trei. Am văzut așa: trei angajați/patroni, ce or fi, de la unele din zecile de magazine de la parter, ducând gunoi la copaci, câțiva câini făcându-și nevoile la aceiași copaci și la roțile mașinilor parcate pe trotuar, doi angajați de la salubritate făcându-se că mătură și lăsând în urmă același gunoi plus câte un chiștoc de țigară bonus, câțiva adolescenți gălăgioși aruncând în tufișuri pet-uri de cola si pungi goale de chipsuri din mers. Vocea tatălui justițiar din blocul mic din orașul minuscul și-a făcut loc prin mine și am strigat la adolescenți: ”nu mai aruncați, e coșul acolo”. Un val de înjuraturi a îngroșat aerul greu facându-mă să roșesc toată și să răspund corporatisto-naiv: ”eu o sa vă plătesc ajutoarele sociale, nesimțiților”...M-am rușinat și mai rău de ce mi-a ieșit pe gură. Ciudat, când striga tata, acum un sfert de secol, roșeau cei care aruncau...

Cu o floare nu se face primăvară..îmi răsună în minte prejudecățile atunci când ridic de pe jos un gunoi. Știu că sunt naivă când cred că poate ajut la mai bine. Mă gândesc că poate, dacă fiecare ar face, zilnic, un mic gest, fără să mai aștepte să se facă, fără să mai comenteze că nu se face, s-ar vedea. Să ridicăm o sticlă de pe jos, să curățăm un petic de zăpadă, să dăm o mână de ajutor cui are nevoie, chiar daca e ceva minuscul, insignifiant, în aparență...poate se adună de-un buchet...

Știu că mai bine se poate face doar prin educație și coerciție. Probabil nici în țările alea după care tânjim și în care mulți dintre noi plecăm nimic nu s-a făcut fără cele două. Mă doare mult acel ”nu ne mai facem bine” care îmi sare în ochi peste tot. Mai sper? Probabil că da, altfel eram și eu plecată de mult în orașe mai curate...Poate că totuși, copiii mei nu vor pleca...

Mami, să trimiți poze primarului, da?...

”Trimit, mami, îi trimit...”