Îmi amintesc, când eram copil, cum tata stătea pe balcon să fumeze. Locuiam
la etajul 3 din 4, într-un bloc micuț dintr-un oraș minuscul. Fuma lung și liniștit,
iar chiștoacele le stingea și le îndesa în crăpăturile din peretele balconului.
Le aduna mama. Din când în când, îl auzeam strigând: ”hei, prietene,
ia aia de acolo, nu aruncăm pe jos, nu suntem animale, ce dracu”. De la înalțimea
blocului scund, tata scruta bucațica noastră de cartier și făcea ordine, ca un
general în rezervă.
Când mergeam cu mașina si vedea o sticla sau altceva în mijlocul șoselei,
tata oprea, se dadea jos si lua gunoiul. Dacă, Doamne ferește, cineva nu e
atent, se sperie si face accident? ”Lasă, îl iau eu de aici, că nu-mi cad mâinile”.
Iarna, tata își lua lopata în spinare, haine groase si ponosite, căciulă și
mănuși. Ieșea la dat zapada. Și dădea, dădea cu orele. Se întorcea ud tot de
transpirație, cu promoroaca în mustăți, dar cu privirea înviorată. Uneori zăcea
apoi cu zilele de durere de spate, dar ce conta, trebuia să își facă datoria
față de comunitate. Uneori era singurul care ieșea, alteori mai ieșeau și
alții. Erau vreo 7-8 scări de bloc puse
într-un cerc deschis către stradă și biserică, acel miez de cerc era al tuturor.
Trebuia ținut curat, ca o curte de oameni gospodari.
Nu am aruncat niciodată nimic pe stradă, nu am lăsat gunoi în urma mea în
niciun loc. Așa am fost mereu, nici nu am conceput să fac altfel.
Nu mai stau de mulți ani în orașul minuscul, stau în capitală, cel mai
murdar oraș pe care l-am văzut in viața mea.
Cât de mizerabil e însă Bucureștiul, nu am observat decât atunci când am
avut copii. Părinții știu prea bine, perioada aia minunată, când boțul de om începe
să mișune și să descopere tot ce îl înconjoară. Nu stăm la țară, așa ca prichindelul
nu descoperă iarba, gâza, colbul și porcul. Stăm în capitală, așa că descoperă
chiștoacele de țigări, rahatul de câine, sticlele de bere sau de poșircă
ieftină, paharele de plastic, PET-urile, pungile, cojile de semințe, ambalajele
soioase de șaorma, pungile de chipsuri și tot ce mai lasă trăitorul de capitală în urma lui. Când e copilul mic,
începi și tu să te uiți mai mult pe jos și le vezi pe toate, stai numai cu ”mami,
nu” în gură, deși toate cărțile de parenting îți spun că ”nu” e baubau. La naiba,
autorii ăia de teorii de parenting nu au trăit în România. Și stai, și scrutezi,
și iei din mâna copilului de sute de ori, explici, arăți, te trec toate apele când
ai clipit și cel mic e deja cu un chiștoc în mână, înjuri în gând toți nesimțiții
care aruncă, toți leneșii de la salubrizare care doar mangâie cu maturicile gunoiul
ridicând praful, te uiți urât la toți proprietarii de patrupezi care nu aduna
rahatul propriilor animale si ajungi să îi urăști, sincer, pe toți, deși unii,
săracii, poate chiar adună după ei. Te gândești ce prost ai fost că nu te-ai
mutat la casă lângă oraș, aia era, în trafic când e musai oricum stai, măcar
stăteai în curtea ta și nu miroseai gunoiul nimanui. Te uiți către copil, el e
vesel, tot un zâmbet, pentru el totul e o jucărie, fiecare chestie colorată pe
care o gasește pe drum, iar agitația ta când pune mâna pe ceva doar îl amuză.
Timpul trece, copilul crește, gunoiul se înmulțește. ”Mami, de ce trăim
într-un oraș atât de murdar?”, mă întreabă ingenuu puștiul meu de 5 ani, în
drumul spre parc. ”Că sunt mulți oameni needucați, mami”, răspund eu, cu
privirea întunecată. ”De ce nu sunt educați, mami?” Nu știu ce să îi răspund.
”Când mă fac mare, vreau sa trăiesc la Viena, mami”. Îmi dau lacrimile aproape,
mă așteptam să spună că vrea să se facă gunoier, nu la asta. ”Da, mami, când
vei fi mare poți să alegi să locuiești unde vrei, puiule”, răspund cu vocea gâtuită
. Îmi vine să plâng și să urlu de furie. În ce lume trăim, un copil de 5 ani e
mai cerebral decât o sută de adulți. ”Mami, să faci poze la gunoi și să le
trimiți președintelui, da?” Îmi vine să râd și să plâng în același timp. ”Fac,
mami, fac. O sa le trimit primarului, președintele nu are ce face.”
Din fericire, copiii mei au avut norocul să vadă și alte țări, alte orașe.
Nicăieri nu am văzut gunoi pe jos. Știu că nu sunt câini cu covrigi în coadă
nicăieri, există și alte capitale murdare, însă majoritatea orașelor sunt
curate, iar copiii mei, care au văzut și ei câteva locuri în cei câțiva
anișori, observă extrem de ușor asta. ”Uite, mami, fă poză si aici. Să îi
trimiți primarului, da?”...
De la o vreme, am început să mai adun câte ceva. O sticlă, un ambalaj, doua
trei lucruri la fiecare ieșire prin parc. Îmi zgârie retina să văd, printre
copacii bătrâni, prin iarba vie, câte o urmă urâtă a omului. Nu îmi propun să
ma substitui gunoierilor, dar nu mă pot abține. Măcar un lucru ridic și pun în
coșul de gunoi. Copiii mă văd, vor să adune și ei, recunosc că nu îi las, le promit
că atunci când vor mai crește vom participa la acțiuni de voluntariat și vor
putea strânge gunoiul într-un echipament adecvat. Se bucură și se entuziasmează.
Sunt cei mai fericiți atunci când au ceva de aruncat la coș. ”Mami, să trimiți
poză primarului, da?”...
Eu stau la etajul unu. Într-un bloc uriaș. Nu mă uit pe geam, e suficient
că urcă rapid tot zumzetul mustind de înjuraturi al străzii, tot mirosul împuțit
al șaormeriei de la parter, tot praful și toate gazele de eșapament ale
mașinilor care stau într-o perpetuă coloană, la orice oră din zi și din noapte.
La un moment dat, am stat pe balcon câteva minute, cred ca maxim două-trei. Am
văzut așa: trei angajați/patroni, ce or fi, de la unele din zecile de magazine
de la parter, ducând gunoi la copaci, câțiva câini făcându-și nevoile la aceiași
copaci și la roțile mașinilor parcate pe trotuar, doi angajați de la
salubritate făcându-se că mătură și lăsând în urmă același gunoi plus câte un
chiștoc de țigară bonus, câțiva adolescenți gălăgioși aruncând în tufișuri
pet-uri de cola si pungi goale de chipsuri din mers. Vocea tatălui justițiar
din blocul mic din orașul minuscul și-a făcut loc prin mine și am strigat la
adolescenți: ”nu mai aruncați, e coșul acolo”. Un val de înjuraturi a îngroșat
aerul greu facându-mă să roșesc toată și să răspund corporatisto-naiv: ”eu o sa
vă plătesc ajutoarele sociale, nesimțiților”...M-am rușinat și mai rău de ce
mi-a ieșit pe gură. Ciudat, când striga tata, acum un sfert de secol, roșeau cei
care aruncau...
Cu o floare nu se face primăvară..îmi răsună în minte prejudecățile atunci
când ridic de pe jos un gunoi. Știu că sunt naivă când cred că poate ajut la
mai bine. Mă gândesc că poate, dacă fiecare ar face, zilnic, un mic gest, fără
să mai aștepte să se facă, fără să mai comenteze că nu se face, s-ar vedea. Să
ridicăm o sticlă de pe jos, să curățăm un petic de zăpadă, să dăm o mână de
ajutor cui are nevoie, chiar daca e ceva minuscul, insignifiant, în aparență...poate
se adună de-un buchet...
Știu că mai bine se poate face doar prin educație și coerciție. Probabil
nici în țările alea după care tânjim și în care mulți dintre noi plecăm nimic
nu s-a făcut fără cele două. Mă doare mult acel ”nu ne mai facem bine” care îmi
sare în ochi peste tot. Mai sper? Probabil că da, altfel eram și eu plecată de mult
în orașe mai curate...Poate că totuși, copiii mei nu vor pleca...
Mami, să trimiți poze primarului, da?...
”Trimit, mami, îi trimit...”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu